Metamorfozele figurii*

Diferiți ca opțiune stilistică și câmpuri poetice frecventate, pictorul Liviu Nedelcu și sculptorul Alexandru Grosu au în comun aceeași extindere a relațiilor de formalizare și strategii de metaforizare, dintre imagine si realitate, nesegmentată de rigorile unui realism mimetic sau al unui abstracționism radical.

 

Cei doi artiști evoluează firesc între polii reprezentării și autoexpresiei pe un traseu mediat de intensitatea subiectivizării, de dominanta expresionistă, ale cărei diferențe de interpretare creativă diferă, însă, nu doar în funcție de datele impuse de rigorile spațializării sau condiția materializării semnelor (sintagmelor vizuale), ci și a referințelor culturale și directe la realitatea concretă, uneori deja filtrată cultural, și de statutul semantic. Liviu Nedelcu propune în selecția de lucrări actuală un crochiu al creației sale din ultimii ani, marcând această complexitate a problemelor plastice și teoretice, impuse de vocația sa expresionist lirică (gestuală) în concurență cu interesul pentru teme culturale ca Frumosul concentrat în elocventa sinecdocă a frumuseții feminine sau filonul autobiografic, cu capacitatea sa de generalizare. Un alt nucleu semantic îl constituie experiența sacrului, cu sistemul său iconografic, tratat cu o adaptare stilistică actualizantă a rigorilor reprezentării tradiționale ale creștinismului răsăritean, segment al creației care nu a fost, programatic, inclus acestei expoziții. Dar aceste solicitări variate care asigură înnoirea permanentă a repertoriilor sale nu produce rupturi stilistice, ci, integrându-se esteticii hibridării și metamorfozelor și mixajelor de limbaj, integrează cel mai ades discursurile figurative, mai sintetice sau mai pronunțat mimetice, dinamicii libere și impulsive a spațializărilor sale expresionist lirice. Chiar și atunci când subiectul imaginii cere o stabilizare provizorie sau sugerează un preludiu al ieșirii din timpul uman, prezența neliniștită a timpului este semnalată de vibrația unor elemente de context sau chiar semnalează figurat timpul în desfășurare, chiar dacă devenit exterior (de pildă, în succesivele portrete duble ale părinților, de o calmă retorică a solitudinii și poate a reîntoarcerii la timpurile nondiscursive, latente, în marginea cărora se derulează imperiul facticității). Prezența acestui patos al concretului, niciodată absent din profunzimea referinței, asigură picturii sale ce coagulează gestul în semn, discursul liber în temporalitatea materializată și generatoare de materialitate spațializare integrată substanței sau integratoare, localizantă, acea densitate narativă și reflexivă a libertății care nu sacrifică în favoarea unei purități stilistice fastuoasa bogăție a lumii efemere dar mirifice, vitale, impure, dar seducătoare, a permanentei regenerări. Regenerarea biologică, dincolo de o identitate individualizantă, ca principiu al permanenței în act (sugerat de o lucrare gestual abstractă, „Cuibul”) sau de senzualitatea nudurilor feminine. Indiferent de regimul formei, mimetice sau gestual informale, formă în devenire și disoluție, constanta creației sale este o picturalitate care nu lasă evenimentul sau figura, pata sau figura, să se detașeze monadic de spațiu, și senzualitatea rafinată a cromaticii sale, ce armonizează la nivelul compoziției sau seriei ce compune o suită, și în fiecare dintre detaliile suprafeței, ce are, la rândul său, statutul unei compoziții. Alexandru Grosu investighează, la aceeași intersecție fertilă dintre învestirile analitic plastice (conducând spre explicitarea structurii) și semanticitatea sa ca joc referențial deschis. Multe dintre ciclurile de lucrări legate tematic sau dintre proiectele monumentale sunt centrate de figura umană, descriptiv sintetizată sau redusă la un semn aproape (dar niciodată cu desăvârșire) abstract. Uneori, figura umană, cel mai ades eroizată, impostată autoritar în spațiu, este substituită de o figură animalieră emblematică, încărcată de suplimente de semnificație ce o integrează mitologiei umanului. Proiectul său expozițional actual explorează un câmp problematic plastic delimitat de avangardismul istoric, încă neradicalizat în disjuncția sa față de modernismul al cărui program novator era bazat pe preocupările pur formale sub semnul esteticității autonome la a cărui provocare a replicat antiestetismul și extrateritorialitatea traseelor avangardiste, plasându-și interesul în dialogul dintre volum, ca prezență și absență, ca definit de masă autoritară sau ca grafie ce antrenează zone de consistență sau dematerializare cu funcție expresivă. Dacă în compozițiile în care volumul disciplinează o materie dură, densă, golul colaborează cu tensiunile ce dislocă – după un program constructiv explicit, spațializând formele pentru a simultaneiza parcurgerea temporal discursivă a segmentelor/suprafețelor –, reducția spre grafie îi lasă acestei prezențe/absențe rolul de a substanțializa spațiul și astfel figura. Tensionatele linii de forță de o intensitate expresivă ce indică fără echivoc apartenența stilistică. Relația constructivă gol-plin sau volum imaterial și vector linear constructiv operează însă sub determinarea unui nucleu semnificativ, relevându-și operaționalitatea metaforică. Acesta este regimul seriei figurative, expresioniste, – seria de cai în care spațiul operează macerant, solidar unui timp ostil, sau sublimant, aderent pe semnificațiile ascensionale ale dematerializării. Artistul expune și o serie de piese monolite, consistente, al căror regim este un abstracționism izomorf repertoriilor biologice, reactualizând fertilele trasee ale suprarealismului nonarativ, dar sub regimul unui formalism mai puțin exuberant. * Deschisă joi, 21 februarie 2013, și prezentată de distinșii critici de artă și universitari Alexandra Titu și Constantin Prut, expoziția de pictură Liviu Nedelcu (n. Petrești, Bacău) și Alexandru Grosu (n. Suceava) poate fi văzută în Capitală, la Căminul Artei. ALEXANDRA TITU