Cum se sperie politicienii

Ca observator atent al informațiilor care pătrund în spațiul public, nu se poate să nu rămâi șocat de absența aproape totală a discursului politic calificat. În schimb, este extraordinar de prezentă replica vindicativă, discursul amenințător la adresa concurenților pe același culoar, a adversarilor și a opozanților politici, a partidelor din partea cealaltă a eșichierului. Or o asemenea politică nu servește nicidecum bunei guvernări. De demonstrat.

 

Amenințări pentru toată lumea Aproape că nu există politician, formațiune politică, instituție a democrației care să se poată extrage din această stare de fapt. În lipsa unor date certe, a unor proiecte ori programe, și politicieni, și presă trec la îngroziri și amenințări cu care încearcă să-și sperie sau să-și demobilizeze adversarul, inclusiv colegul cu altă viziune: Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Chiliman îl sperie pe Crin Antonescu cu alegerile în PNL, Antonescu îi amenință voalat cu excluderea, europarlamentarul Cristian Preda îl îngrozește pe prim-ministrul Ponta cu Crin Antonescu, cică un fel de Ceaușescu… Dan Voiculescu îl sperie pe președintele Băsescu cu suspendarea, cu Justiția de după încheierea mandatului, iar susținătorii acestuia îl amenință pe Felix cu procesele în instanță, cu dosarul ICA și cu alte celea. Parlamentarul Raluca Turcan, consilierul Daniel Funeriu îi sperie pe miniștrii Pricopie și Andronescu cu clasa 0, iar aceștia, la rândul lor ridică vocea, bătându-le obrazul că „tupeul și îndârjirea nu țin loc nici de logică, nici de inteligență”. Lasă că nici Opoziția nu rămâne mai prejos, chiar dacă miza funcțiilor publice și a avantajelor bugetare lipsește: Blaga îi sperie pe cei ce nu-l mai vor în fruntea PDL, inclusiv pe pretendenții(?) Cristian Preda, Gheorghe Falcă că nu e exclusă candidatura la prezidențiale, așa cum nici Adriean Videanu nu o exclude…, nici alții… așijderea. Atrași precum fluturii la lampă. Intră în joc instituțiile Lucrurile trec adesea de sfera omenescului, ajungându-se la faza pe instituții: unii parlamentari amenință CCR cu dispariția în viitoarea configurație constituțională, Președinția sperie Parlamentul cu referendumul din 2009 asupra celor 300 de parlamentari și a abrogării Senatului, iar Parlamentul, ca să nu rămână dator, îngrozește Președinția cu reducerea prerogativelor și abandonarea regimului semiprezidențial în favoarea Republicii Parlamentare. În sarabanda înspăimântărilor mai intră peste toate și ANI, și DNA, și serviciile secrete, încât stai și te întrebi dacă a mai rămas vreo instituție publică sau vreun înalt personaj neatins de boala sperieturilor și de cine mai știe ce amenințări. Culmea-culmilor s-a atins imediat după publicarea raportului MCV pe Justiție când amenințările au depășit granițele: o anumită parte a spectrului politic și câteva instituții din România s-au înspăimântat de conținutul acestuia, încercând, la rândul lor, să acuze lipsa de obiectivitate și caracterul părtinitor al CE… Sperietura se întoarce împotrivă-ne Prezentarea extraordinar de succintă de mai sus e menită, la rândul ei, să ne sperie pe noi, contribuabilii. Și pe bună dreptate: niciuna, dar absolut niciuna din sperieturile, amenințările și replicile la astfel de atitudini nu fac parte din fișa postului, dar, în schimb, consumă cea mai mare parte a timpului de lucru al înalților demnitari, înveninează atmosfera, încât foarte puțini se mai concentrează și asupra jobului. Este principalul motiv al nemulțumirilor populare, al percepției publice că „în România nimic nu merge”, că politicienii nu fac decât să se certe toată ziua iar ideea de bună guvernare e doar o gogoașă demnă de campania electorală, că politicul s-a îndepărtat de cetățean, iar instituțiile statului de drept nu-și fac datoria. Consecințele acestei stări de fapt sunt frustrante: concomitent cu multiplicarea îngrozirilor și a amenințărilor, imaginea, notorietatea și credibilitatea politicienilor scad. Cu cât luptele implică mai multe instituții publice, cu atât acestea vor avea de suferit, iar, în final, vom trage ponoasele cu toții. Inclusiv România. Raționamentele de mai sus sunt la îndemâna oricui, sunt familiare tuturor diriguitorilor noștri, neprezentând niciun fel de dificultate și totuși de ani buni nimeni nu ține cont de ele. Se mai face caz de ele prin campanii electorale, ca apoi să se revină la amenințări și îngroziri.