Și-am pornit…

Iaca, anul s-a înnoit. Dacă ținem (de) calendar, nici nu se putea altfel; așadar, pornim la drum cu o (exersată) certitudine. Pornim la drum și cu o mulțime de urări pe care le-am făcut și pe care le-am primit. Dacă ne rezemăm (doar) în ele, s-ar spune (așa cum, anual, ne-am exersat a zice) că vom avea un an fantastic de bun, cu sănătate deplină, cu noroc, cu succese etc. Dar de sănătate… ar trebui să ne îngrijim, cum firesc ar fi ca noi în primul rând, nimeni altcineva, să ne îngrijim de noroc (că acesta – ca și scopul său, succesele – pică el ce pică, dar ca să-i dăm siguranță…, se face cu mintea, cu vorba și cu mâinile).

 

Bunăoară, printre obiceiurile (fie ele și cu ghilimele) de la (pe)trecerea între ani s-ar fi numărând și cel de a-ți pune oarece dorințe (adică de a-ți trasa niște obiective) pe care cică nu-i rău a le așterne pe un răvaș. Să rămână tăinuite acolo? Nu doar. Fiindcă la o adică cei care-și aplică, spre succes, așa-numite strategii de dezvoltare personală o au ca primă și simplă metodă tocmai pe aceasta: de a nota ce vor de la ei, iar apoi de a reciti zilnic ce au scris, spre a nu cumva să uite (ca ipoteză, dar și spre a-și consolida credința) și, mai ales, pentru a face (spre consecință) ce trebuie să facă. Altfel spus, spre a nu aștepta doar (de exemplu…) de la parlament, de la guvern, de la șefi, de la familie și rude etc. sprijin, înțelegere, dupaci de îmbărbătare și șuturi în dos spre înaintare și înălțare. Că, oricum, anul cel nou vine cu oarece scumpiri (cam ca toți anii noi din urmă pe care ni-i reamintim); cu probe; cu ispite; cu încercări. Dar nici noi nu suntem dintre aceia care să se teamă de ele, să se lase copleșiți. Nu-i așa!?