Politica la plesneală

Odată încheiate alegerile parlamentare, se impun câteva observații: politica unei țări nu se poate ridica peste nivelul educațional-instrucțional al principalilor actanți, iar a noastră reflectă fără putință de tăgadă stadiul incipient al teoriei politice și aderența slabă la concepte și principii.

 

De unde s-a inspirat politica la plesneală? Dintr-o strategie hoțească practicată de buticarii primilor ani de după decembrie ’89: mărfurilor luate de la angro li se punea un adaos comercial atât de mare, încât cumpărau doar cei cu nevoi stringente și fraierii. Erau porecliți „țepari”. Nici azi practica n-a dispărut cu totul, chiar dacă avem legi și fisc. N-ai carte, n-ai parte E adevărat și că n-au fost alte școli înalte de politică în afară de Ștefan Gheorghiu, fosta fabrică de cadre a PCR, rebotezată imediat după revoluție „Academia de Studii Social-Politice” (SNSPA e altceva!). Alungarea vechilor politruci, evident, nu și a celor „de bine”, a lăsat un gol imens, un vid, zicea FSN, umplut la repezeală cu ce s-a găsit: pe lângă o mică serie de inși valoroși, împinși în față de revoluționari, de colegi, vecini, prieteni, a urmat o întreagă cohortă a „specialiștilor și a experților” ceaușiști „de neînlocuit”, a „reprezentanților” fiefurilor proletare și colectiviste, a piețarilor și a trăitorilor din diverse expediente, a oportuniștilor și a carieriștilor buni de gură. Aceștia n-au avut decât două posibilități la îndemână: să pună în practică ce știau ei de prin cărțile citite cândva, să se bazeze pe experiența de buticari și bișnițari ori să-i imite pe foștii tovarăși, învățând de la ei ce și cum. Între timp, câțiva au început să studieze politică, economie de piață, științe sociale, sociologie…, dar acestora soarta le-a surâs în mai mică măsură decât profitorilor, afaceriștilor cu bani. Limitele politicii la plesneală Recenta campanie le-a arătat însă limitele mai mult ca oricând: 1. Nu poți câștiga un scrutin batjocorind și amenințând în fel și chip electoratul cu altă opțiune decât a partidului din care faci parte și, în compensație, lăudându-ți ipocrit adulatorii. 2. Nu poți promite la nesfârșit aceleași gogorițe despre creșteri de salarii și pensii, de ridicare a standardelor de viață când atât timp cât ai fost la guvernare nu ți-a păsat de necazurile sociale, de educație și sănătate. 3. Nu poți vorbi de creșteri economice și modernizarea industriei, când cea mai importantă preocupare a fost căpușarea firmelor și a instituțiilor bugetate, când doctrina cea mai la îndemână a fost reducerea salariilor și a pensiilor pentru a face față rigorilor impuse de criză și de FMI. 4. În mileniul al treilea, politica s-a eliberat de dihotomiile primilor ani de democrație: în România nu mai sunt decât în capul unor politicieni lupte între Est și Vest, între UE, SUA și Rusia, China, așa cum nu mai e valabilă nici segregarea între socialism, comunism, bolșevism și dreapta modernă din jurul dlui Băsescu. 5. Politica de dreapta nu înseamnă împărțirea cetățenilor în buni și răi, în deștepți și proști, în ai noștri și ai lor, ci înseamnă libertate, domnia legii și bogăție. Nu corupție și minciună. Nicio manipulare nu ridică nivelul de trai. Regimurile liberale și de dreapta nu își supraveghează cetățenii, nu le ascultă telefoanele, respectă presa și dreptul la opinie, libertatea cuvântului. În plus, există o clară separare a celor trei puteri ale statului de drept. 6. Nu poți susține că ocrotești statul de drept și Justiția când tu însuți, cel mai înalt om în stat, faci campanie electorală folosindu-te de calitatea și logistica statului, chiar și după încheierea termenului, deși legea spune că nu ai voie să te amesteci în viața partidelor. Fără șmecheri ! Analizând mesajele de campanie ale celor mai mulți candidați, în afara unor proletcultisme cu ciocoi, pușcăriabili și mitraliere, punctele de mai sus au constituit combustibilul de bază. Or cu așa ceva orice țară e condamnată la înapoiere perpetuă. Toate se întâmplă când lipsa de aplecare pentru durerile celor mulți nu există, iar politicianul nu se mai reprezintă decât pe sine. Sau când cineva lansează o gogoriță, de foarte multe ori spre intoxicare ori spre inducere în eroare, iar oportuniștii sar care mai de care s-o ia de bună. Pe nemestecate. O singură speranță mai rămâne: politica la plesneală să lase loc pragmatismului, științelor politice și oamenilor realmente dedicați celor mulți.