Mămăliga românească

…Dar a noastră e mai bună! Sunt și eu dintr-o generație căreia i s-a spus, care a învățat, că mămăliga e românească și, nu-i așa?, parte a specificului național. Pe urmă, când am început să silabisesc oarece limbi străine, m-am prins că informația nu era tocmai corectă, iar ceva mai târziu am înțeles că, oricare i-ar fi numele, mămăliga e în relație cu o anumită civilizație a porumbului care înfășoară aproape tot globul pământesc și care, dincolo de numeroasele semne și chiar valori care i se pot asocia, unul e continuu și uniform, oriunde ai fi: pauperitatea.

 

Sunt doar câteva zile de când un coleg (dinspre care veți avea vești curând într-o nouă carte) îmi povestea, printre altele, că și în Kenya se consumă un fel de cir (fiindcă n-au, săracii, suficient mălai ca să îmbuce câte o mămăligă adevărată) cu oarece legume: își umplu oamenii burțile, ziua trece. Tot cam atunci, prietenul românilor și al crizei noastre Jeffrey Franks se pregătea să plece spre alte treburi ducând cu sine o carte de bucate românești (ce în afară, probabil, va fi citită ca despre o bucătărie fusion, așa cum a rezultat de la toți cei cu care ne-am învecinat, care ne-au călcat și ne-au râvnit vreme de o istorie până azi) și nostalgia mămăligii care la noi ar fi fiind mai bună ca oriunde. Vă închipuiți dvs. că, auzindu-l, și mie mi-a crescut inima – nu ca o pâine, ci ca o mămăligă! – că sunt român și vrednic (chiar din ce în ce mai vrednic!) consumator de mămăligă, gândindu-mă, cu o întoarsă, spre reciprocitate, nostalgie, că până nu-l voi uita, de fiece dată când voi îmbuca din mămăliga românească, voi avea și un gând pentru amicul nostru Jeffrey. Pe urmă mi-am amintit – doar o clipă – și despre vorba cu mămăliga națională care explodează pripit și face „pleosc”, și despre evaluarea cu sens peiorativ care uneori se mai face la adresa cuiva cum că ar fi… o mămăligă. Românească?