S-A MAI ÎNCHIS O UȘĂ PENTRU BUCOVINENI

Nu știu care anotimp i-a fost cel mai drag. De obicei venea la noi la începutul toamnei – de Ziua Limbii Române. Dar îl vedeam printre oaspeții sosiți din România și iarna pe oglinzi de gheață, și în cireșarul parfumat de tei – la zilele eminesciene, și multe alte evenimente de respirație națională.

 

Era imposibil să nu-l observi de departe pe colonelul George Galan. Figura sa dreaptă, elegantă, care-i trăda ținuta-i militărească în vădit contrast cu zâmbetul blând și comportarea-i fină, predomina orice anturaj. Știu că de-acum n-o să-l mai întâlnesc printre bucureștenii cu dor de Bucovina și Cernăuți, că n-o să-l mai aud la sărbătorile și întâlnirile noastre, rostind mesaje înflăcărate, dar și nostalgice, de-un înduioșător sentimentalism, nepotrivit unui bărbat care a îmbrățișat cariera militară. De fapt, George Galan a luat din anii de serviciu în armată doar pedantismul de trai, corectitudinea în relațiile cu lumea din jur, sentimentul datoriei față de neamul său, sufletul rămânându-i foarte susceptibil și inima fierbinte. L-am cunoscut când se apropia de vârsta septuagenară, și se îngrijea exagerat de sănătate, îndeosebi de ținuta exterioară. Fuma țigări din ierburi fine, fără nicotină, bea cafea fără cofeină, era foarte selectiv cu mâncarea, dând preferință preparatelor proaspete și ecologice. Tinerețea lăuntrică îl făcea să-i strălucească ochii la văzul unei femei frumoase, la care privea, de fapt, ca la o valoroasă operă de artă. Avea gusturi rafinate, era un adevărat aristocrat și se pricepea să aprecieze lucrurile de veritabilă valoare. Venea la Cernăuți nu numai în virtutea funcției de președinte al filialei din București a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, ci mai mult purtat de nostalgii. Și-a făcut studiile la Școala Normală pentru Băieți din Cernăuți, unde a învățat și prietenul său cu trei ani mai mare – Vasile Bizovi. De aceea dorurile îl purtau și pe la Boian, vrerea destinului fiind ca ambii să plece în fapt de iarnă, după amuțirea colindelor și sunetelor de zurgălăi. Inima lui George Galan a încetat să bată la 27 ianuarie a.c., iar a prietenului său, Vasile Bizovi, la 25 ianuarie 2000. Mă legau de George Galan doar scurte schimburi de amabilități, răspundeam cu plăcere la solicitările dumnealui de a scrie pentru „Mesagerul bucovinean”, organul de presă al filialei ce o conducea. Cu mari și anevoioase eforturi reușea să scoată trimes-trial acest ziar al bucovinenilor din capitala României. Astă toamnă l-am întâlnit la simpozionul consacrat centenarului nașterii savantului Radu Grigorovici. A fost ultimul său drum la Cernăuți. Se ținea de minune, lăudându-se cu vârsta sa. Fără să precizeze cu cât a trecut de 80 de ani, mi-a spus că, slavă Domnului, și după 80 se simte foarte bine și se mândrește că a ajuns la acest hotar, „țanțoș ca un flăcău”, am adăugat eu în glumă. Ceva mai înainte, îi solicitasem un interviu în care l-am făcut să povestească despre susținerea ce o acorda dezinteresat românilor din Cernăuți stabiliți la București, precum și unor tineri de la noi care la acel moment își făceau studiile în capitala României. M-a rugat să scriu ca să știe toți că ușa casei sale este deschisă pentru toți bucovinenii. Știu că mulți dintre cei ce și-au făcut un rost la București au beneficiat de ușa deschisă și inima primitoare a lui George Galan. Dar nu știu dacă a mai rămas cineva după el să ne deschidă inima și ușa.