Remember Adrian Păunescu

Motto: „Să-mi mai deplâng destinul? Aș fi ce detestam/ Mai bine-mi văd de cale și nu mai schimb nimica” (Adrian Păunescu)
Adrian Păunescu a rămas un poet inconfundabilă. Personalitatea lui nu poate fi contestată nici de dușmanii săi.
 

A avut o viață tumultuoasă și complexă; a fost un adversar al imposturii. În viață s-a bucurat de toate elogiile și a încasat toate invectivele. Era receptiv la toate marile evenimente, fapte și gânduri. A avut simțul uimitor de a percepe și reflecta toate senzațiile posibile și imaginabile. A încercat, succesiv, toate tonurile, toate modelele, toate acordurile poeziei. Ca poet, Adrian Păunescu a adus glorie deplină poeziei românești. A scris o poezie simplă și maiestuoasă, uneori sacadată, alteori tumultuoasă, de o mândrie umană cuceritoare. A înfruntat furtunile vieții, iar uneori se prăbușea în tristeți și nu avea liniște. La vreme de noiembrie, când iarba este arsă de bruma cu ochi fosforescenți de fiară, la vremea când frunzele se prăbușesc în putreziciune, la vremea întunericului de vreme, poetul Adrian Păunescu este luat dintre noi, de năprasnica moarte. O, cât de nedreaptă a fost cu el! În visul meu, îmi apare ca o lumină. Durerea mea e ca apa marilor cascade care se azvârle în golul adâncilor prăpăstii. Îi aud strigătul și tresar. Prin visul meu de pasăre rănită, văd chipul lui, un răsărit de soare ce-mi luminează fruntea întunecată. Îi strig numele și el nu mă aude… și mă zdrobesc din zbor de adâncul malurilor sângelui meu. Mă aplec ca punte să devin peste adâncuri cu rupturi de lună. Să calce pe lemnul punții care sunt, pentru reveni în viața noastră de fiecare zi. Plătesc cu lacrimi fiecare vis în care-l visez. Văd în poetul Adrian Păunescu poetul desăvârșit, o valoare de excepție, un mare luminător de dragoste de țară. S-a dăruit conștiinței românești și nu și-a trădat niciodată dragostea față de Basarabia, față de nordul Bucovinei. A pledat de la cea mai înaltă tribună a României pentru cei care și-au dăruit viața cauzei românești. A fost mai mult decât un frate cu poetul Grigore Vieru, poet de excepție, care, astăzi, stă în dreapta lui Eminescu și în stânga lui Adrian Păunescu. A fost poetul tribun, care a adunat în preajma sa valori ale culturii românești, atunci când a înființat Cenaclul „Flacăra”. Și a venit ziua de 5 noiembrie 2010, când destinul care a ascultat de ursitoare l-a luat pentru a-l duce în veșnicie. Amarul îmi este pâine pe masă și nu am niciun motiv să nu-i regret moartea. A fost mereu alături de mine, în cele mai critice momente ale vieții mele. Mi-a oferit prietenia sa pe care i-o voi păstra toată viața. Repet, Adrian Păunescu a fost un poet de excepție și nu unul de conjunctură. A fost mereu un om liber și nu a avut nicio dată rețineri în a spune adevărul. Odată cu trecerea sa la cele veșnice, poezia a pierdut ultimul mare poet român. Cei care se simt poeți cu adevărat, trebuie să recunoască faptul că Adrian Păunescu a fost, într-adevăr, ultimul mare poet român al veacului al XX-lea, alături de Octavian Goga, Lucian Blaga și George Bacovia. Dispariția sa, în același timp, o înălțare. Cine-i citește poezia nu poate să nu-și dea seama că el este un poet copleșitor. Avem, în poezia sa, tristețea, bucuria, iubirea, deznădejdea și geniul spiritualității românești.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: