Cinstirea Sfintei Cruci – altarul jertfei mântuitoare

Forma elementară de exprimare a cultului creștin este semnul Sfintei Cruci. Copilul creștin, de când începe să înțeleagă, este învățat să se închine lui Dumnezeu făcându-și semnul crucii, concomitent cu rostirea formulei mărturisitoare: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”.
 

El învață astfel să mărturisească adevărurile fundamentale ale credinței: adevărul că Dumnezeu este unul în ființă dar întreit în persoane și adevărul întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii și unirea oamenilor cu Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este baza de pornire pentru orice închinare, în momentele importante ale vieții creștine. Deoarece crucea pe care a fost răstignit de bună voie Domnul nostru Iisus Hristos a devenit „semnul iubirii lui Dumnezeu față de lume” – cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur –, ea reprezintă simbolul identității spirituale a creștinilor. Așa cum pentru evreii mozaici simbolul identității îl reprezintă steaua davidică cu șase colțuri, așa cum musulmanii au ca semn semiluna, iar budiștii floarea de lotus etc., creștinii se recunosc prin Sfânta Cruce, fie așezând-o pe biserici, în case sau la răscruce de drumuri, fie purtând-o la piept sau însemnându-și trupul cu ea. Peste tot unde o întâlnesc ei Îl văd pe Hristos răstignit pe ea, dar pentru că viața lui Hristos nu s-a oprit la cruce, căci a înviat ca un biruitor, creștinii ortodocși împodobesc crucea în diverse feluri, mai ales cu raze de lumină, pentru a-și aminti de Înviere. Chiar dacă crucea pe care S-a răstignit Mântuitorul a fost descoperită abia în anul 327, prin strădania Sfintei Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, semnul ei era folosit încă din perioada primară a Bisericii, existând suficiente mărturii arheologice în acest sens. Sfântul Iustin Martirul (†150) spune că folosirea semnului crucii în Biserică este o tradiție protocreștină, iar scriitorul bisericesc Tertulian (†240) ne oferă mărturii lămuritoare: „Noi, creștinii, la toate drumurile noastre, la orice plecare și la orice întoarcere, când ne trezim, când mâncăm și când mergem la culcare și la toate faptele noastre de fiecare zi, facem semnul crucii… Acest obicei are ca început tradiția Bisericii, a fost întărit prin obișnuință și trebuie păstrat cu credință”. Iată, așadar, cum s-a păstrat această continuitate firească a folosirii semnului Sfintei Cruci în Biserică, dar cât de dureros este faptul că unii creștini au renunțat la ea, considerând-o un obiect idolatru și un semn de aducere aminte a suferinței „Domnului Iisus”, ca și cum aceasta n-ar fi fost asumată în mod liber și conștient de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Principalele obiecții pe care le aduc neoprotestanții cu privire la cinstirea Sfintei Cruci sunt următoarele: Ob. 1) Închinarea la cruce este idolatrie: „…Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor cari sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești…” (Exodul (Ieșirea) 20, 2-5). Dumnezeu a oprit închinarea la șarpe (2 Împărați; 2 Regi 18, 1-4). Crucea este semnul blestemului (Deuteronom 21, 22-23); „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: « Blestemat e oricine este atârnat pe lemn»” (Galateni 3, 13). Răsp. ort. Și în acest caz, neoprotestanții nu vor să deosebească cinstirea (venerarea) de închinare (adorare). Noi nu adorăm crucea, ci pe Cel ce S-a răstignit pe ea de bună voie, pe Hristos Dumnezeu-Omul. Crucea o cinstim, căci este altarul jertfei supreme mântuitoare, pe care a curs scumpul Său sânge, iar prin folosirea semnului crucii omagiem actul iubirii lui Dumnezeu față de lume, Care L-a dat pe unicul Său Fiu să Se jertfească pentru noi (Ioan 3, 16). Primul text invocat (Ieșire 20, 2-5 – ediția sinodală) oprește idolatria, adorarea obiectelor confundate cu divinitatea, a „chipurilor cioplite” la care se închinau popoarele politeiste cu care evreii intrau adesea în contact. Cel de-al doilea text (IV Regi 18, 1-4 – ediția sinodală) relatează măsura pe care a luat-o regele Iezechia de a opri transformarea unui simbol prefigurativ (șarpele de aramă) într-un idol care primise deja un nume: „Și-a stricat Șarpele cel de aramă, pe care-l făcuse Moise; chiar până în zilele acelea fiii lui Israel îl tămâiau și-l numeau Nehuștan” (v. 4). Cât despre Deuteronom (21, 22-23), aici este vorba despre pedeapsa cu moartea prin spânzurarea de un copac a celui vinovat, al cărui trup nu se cuvenea să rămână atârnat peste noapte, ci să fie îngropat chiar în acea zi, căci era considerat blestemat. Sfântul Apostol Pavel citează din memorie aceste cuvinte tocmai pentru a arăta dimensiunea iubirii divine a lui Hristos pentru noi, coborându-Se până la condiția cea mai umilitoare a omului, „devenind El blestem de dragul nostru; pentru că scris este: blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” (Galateni 3, 13). Prin urmare, de vreme ce Hristos a devenit „blestemat” de dragul nostru, înseamnă că El a ridicat blestemul morții prin Învierea Sa, transformând crucea, din obiect de tortură și de execuție a morții celei mai înjositoare, în altarul suprem al Jertfei mântuitoare. (Continuare în secțiunea „Biserica din suflet” – Crai nou nr. 5749) Pr. dr. ILIE MACAR

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: