Virgil Mihaiu în lusoromâna poeziei

Cu volumul de poezii Lusoromână punte de vânt, Brumar, Timișoara, 2010, Virgil Mihaiu, poet cunoscut, din constelația echinoxiștilor, dă cea mai puternică expresie lusoromânei, termen care, probabil, îi aparține și care exprimă îngemănata iubire pentru România și Portugalia (Lusitania), pentru Clujul tinereții și Lisabona maturității, Cluj&Lisboa –,,încep din imaginație /și se termină în imaginație //restul lumii / pare previzibil /prin comparație”.

 

Portugalia, ,,portugalia visată /portugalia dorită /portugalia daurită /portugalia distant-adorată /portugalia apropiată /portugalia apropriată /portugalia înaripată /portugalia încântată /portugalia incantată /descântată”, este cântată de ,,impalidatul peregrin transilvan” și pentru propriile frumuseți – Lisabona, peisaje, cultură, limbă, muzică (,,fado”), – și pentru ceea ce potențează în sufletul poetului, dragostea pentru România – ,,pe cât de ireală îmi părea lusitania /imaginată de acasă //pe-atât de vie îmi rămâne´n minte /țara natală /patria parentală /cât timp sunt exilat în reveria portugală” (balanță ) -, pentru ,,feminitatea carpatină” (Zâna transilvană pe plaja lusitană), meditația asupra poeziei – ,,mă prefăceam că scriu /deși ei îmi tăiaseră mâna //acvilele învățau să citească /și-mi duceau înțelepciunea /pe aripi /spre o lume inexistentă /dar mai înaltă” (Poesia prin vulturi); ,,nu știu dacă poesia /mai poate salva ceva /dar mă salvează /gândul că poesia /m´ar putea salva” (11 februarie 2008) –, sentimentul de gratitudine și prietenie pentru lusitaniștii români, Marian Papahagi, Mihai Zamfir, Micaela Ghițescu, Dinu Flămând, cărora le dedică minunatul poem Persona-Personaje Pessoa, ,,persoană-filtru /pentru melancolia secolului”. Dar iată din cartea de poezie a lusoromânei și poemul lusoromânei trăite și mărturisite în poezie: ,,lisboa /topită lent /în sângele meu /îmbibat /de-o viață /cu reavăna verdeață /transilvan-adolescentină /de fiecare dimineață” (Osmoză). Legat de zona noastră, căreia îi spune Arboroasa (,,un nume care ar trebui generalizat, eu chiar l-aș prefera Bucovinei”), de bunele amintiri păstrate locurilor de tatăl său, care și-a început cariera de medic la Vicov, de prietenia cu Viorel Dârja, de admirația pentru Anca Parghel, Virgil Mihaiu este tot atât de deosebit ca și poezia sa. Conferențiar la Academia de Muzică din Cluj, membru al mai multor asociații internaționale ale criticilor de jazz, doctor în americanistică, vorbitor de vreo zece limbi, Virgil Mihaiu este în prezent director al Institutului Cultural Român din Lisabona. Este o răspundere pe care o onorează la cota cea mai înaltă a lusoromânei sale, organizând manifestări care le-au prilejuit și le prilejuiesc multor artiști români (muzicieni, plasticieni, cineaști) evoluții pe scenele Portugaliei, adunând în spațiul Institutului numeroși oameni de litere, intelectuali portughezi, amici ai României și încununați ca atare de distincția pe care a creat-o. Revenind însă la cuceritoarea sa carte (carte-album cu splendidele ilustrații foto ale Monicăi Ioana Revecu), să mai spunem că lusoromână punte de vânt de Virgil Mihaiu, lusoromâna lui Virgil Mihaiu înălțată în poezie, unică astăzi, are în ea și ceva premonitoriu, anunțând un posibil timp de mâine, în care poeții atâtor români aparținând țării nașterii și, deopotrivă, țării noii lor vieți, își vor descoperi nu o dată astfel de iubiri îngemănate, care se vor cere exprimate – ,,două lumi foșnind în același text” -, ,,descântate”: ,,realitatea este acasă //irealitatea extremă este exilul /fie și´n țara visată”.