Micaela Ghițescu, un nume pe o sută de cărți

În miez de iulie, aproape de ceasul preschimbării zodiilor, Doamna Micaela Ghițescu, ale cărei daruri literare ne-au înnobilat nu o dată Paginile, a împlinit o vârstă minunată.

 

O vârstă încununată de o operă impresionantă: traduceri din vârfurile beletristicii de expresie portugheză, cele mai multe din câte au fost puse la îndemâna cititorilor din țara noastră, dar și din altele, deoarece Doamna Micaela Ghițescu deține diplome de traducător literar și din limbile franceză, spaniolă, germană și engleză. Autoare de gramatici, dicționare bilingve, al unui dicționar de proverbe, este de asemenea o valoroasă realizatoare de ediții, câteva din acestea – ,,Poezii” de Mihai Eminescu, în româno-portugheză, ,,Camões & Eminescu” (Studiu de Mircea Eliade și antologie poetică; Prefață de José Augusto Seabra), ,,Orașul Lisabona”, precum și, recent, ,,România – poeme telurice” de Ático Vilas-Boas da Mota – fiind prezentate și în ,,Crai nou”. Să adăugăm acestor peste o sută de volume, care, într-o ipostaza sau alta, îi poartă numele, și manifestările internaționale inițiate, organizate de Domnia Sa, manifestări care în conștiința multor intelectuali de pe continentul nostru sau din Brazilia i-au asociat numele cu acela al României. Doamna Micaela Ghițescu este un veritabil ambasador cultural, din dinastia celor care au făcut din totdeauna norocul țării noastre: tăcuți, discreți, eficienți, talentați, devotați, cu spirit de sacrificiu, patrioți în sensul cel mai nobil al cuvântului, niciodată văzuți de clasa politică, niciodată prețuiți și onorați cum se cuvine de o Românie care poate nu-i merită îndeajuns. Invitată la emisiunea ,,Profesioniștii” de Eugenia Vodă, a spus câteva lucruri din viața sa pe care nu le povestește de obicei, despre detenția care i-a întrerupt studenția, doar pentru că rămăsese în corespondență cu fostul profesor de franceză, francez, din liceu, despre ce a însemnat multă vreme închisoarea în anii care au urmat, cu interdicția muncii la catedră, în primul rând, dar și cu imposibilitatea de a călători în țările din a căror literatură traducea, precum și despre pierderea părinților, a fratelui și apoi a soțului și chiar a rudelor mai depărtate, stabilite în perioada postdecembristă în spații dacă nu mai generoase, cel puțin corecte cu munca intelectuală, cu aprecierea rezultatelor ei. Câtă portugheză înțeleg îi datorez în exclusivitate, ca și șansa cunoașterii unor autori de expresie portugheză din cărți și aievea. Dar câte generații de studenți, de profesori nu îi sunt datori? Am văzut-o elogiată de români care au învățat portugheza după manualele și dicționarele Domniei Sale și de portughezi citiți și în România, grație tălmăcirilor pe care le-a semnat, la Institutul Cultural Român din Lisabona, am avut șansa să o însoțesc pe străzile capitalei portugheze, urmând harta literaturii ei, oameni și locuri pe care îi cunoscuse, pe care le iubea și în care era iubită. Ca apoi să o văd cu ochii minții, nu demult, primită cu entuziasm, căutată, sărbătorită într-o țară mare cât un continent, Brazilia, de scriitorii pe care îi tradusese, de numeroșii care sperau să fie citiți și traduși de Micaela Ghițescu, Ofițer al Ordinelor braziliene Rio Branco și Cruzeiro do Sul (dar, după cel dintâi, și Cavaler al Ordinului național ,,Serviciul credincios”). Și pentru că am pomenit de Brazilia, nu pot să uit că înaintea călătoriei din această vară acolo, în loc să se ocupe de toate amănuntele care presupun o deplasare atât de departe, până în ziua de dinaintea plecării a lucrat la o traducere care trebuia predată editurii și cum s-a întors, înainte chiar de readaptarea la schimbarea de fus orar, a trecut tot în fața calculatorului, traducând o altă carte, pentru o altă editură, deoarece, în materie de traducere, editurile sunt inflexibile, termenul obișnuit este doar de trei luni, indiferent de numărul de pagini și de dificultatea textului, deși, de regulă, munca nu este suficient plătită, iar numele traducătorului, la noi, nu se află scris pe copertă, ca în alte părți. Înscriere pe copertă meritată nu doar pentru acuratețea, talentul traducerilor Domniei Sale, ci și pentru faptul că Micaela Ghițescu obține nu o dată finanțări pentru transpunerea în românește a unor scriitori de la instituții din țările lor, iar din partea scriitorilor, mândri să fie traduși în românește de un condei de elită, facilități de care profită de multe ori editurile, niciodată traducătorul, întotdeauna noi, cititorii. De câțiva ani, viața a vrut să-i mai dea o misiune Doamnei Micaela Ghițescu, încredințându-i ,,Memoria. Revista gândirii arestate”, unică în România prin paginile deschise amintirii intelectualilor răpuși în închisorile comuniste, deportați în spații ostile, marginalizați în societate, valorificării scrierilor supraviețuitoare și scrierilor supraviețuitorilor. O revistă ,,tăiată” în anul 2009 de pe lista subvenționării financiare surprinzător (sau poate nu) de condeie considerate ca stimabile, dovadă că și breasla (în bună măsură ocupată cu perierea și susținerea figurilor zilei) îi este încă mult datoare Doamnei Micaela Ghițescu și mult datoare sieși cu recunoașterea și asumarea valorilor autentice. O revistă care însă nu numai că supraviețuiește grație respectului de care se bucură redactorul-șef și ideea pe care o slujește, ci și care a fost declarată atunci, de Asociația Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare, Revista Anului 2009. Iar primul ei număr din anul 2010, editat cu sprijinul urmașilor a doi deținuți politici, a fost lansat, la invitația unei asociații creștine din Franța, chiar la Versailles. Îi știam numele, îi studiasem prima gramatică portugheză, îi citisem câteva traduceri cu două decenii înainte de a o cunoaște. Aceasta s-a întâmplat la începutul perioadei postdecembriste, în București, în casa sa, casa în care se născuse, aproape de apa, verdeața și oxigenul dătătoare de viață ale Cișmigiului. Lua ființă atunci o asociație a lusitaniștilor și chiar înainte de a fi aleasă președintă, considerația cu care participanții, universitari, cercetători, scriitori, studenți i se adresau, o consultau, mi s-au gravat stenic în memorie: va exista întotdeauna o lume, oricât de mică, în care valoarea se va bucura de respect și recunoaștere. Dar ce bine ne-ar prinde, ca țară, ca popor, ca ea să fie cu mult mai mare! Am lăsat la urmă, un adevăr cu care ar fi trebuit să încep: calitatea sufletească deosebită care la Doamna Micaela Ghițescu se îngemănează desăvârșit cu deosebita sa calitate intelectuală. Nu e o surpriză, la o personalitate de talia Domniei Sale. Păcat doar că astfel de oameni, inclusiv în rândul oamenilor de carte, sunt astăzi tot mai rari. De aceea prețuiesc înmiit norocul de a o fi cunoscut, de a exista în viața mea. Cum într-un fel există în viața tuturor cititorilor cărților sale, ale sale ca autor, traducător și editor, pentru că în toate e nevoie de talent, de pasiune și exigență. De aceea, urându-i mulți ani cu sănătate și bucurii o fac și în numele lor. Al cititorilor Dumneavoastră, draga noastră Doamnă Micaela Ghițescu!