Elena Condrei și Comoara din cenușă

Nu putem scrie câteva cuvinte despre această carte, Comoara din cenușă, apărută la Editura Opera Magna, Iași, 2011, fără a preciza fugare date despre scriitoarea Elena Condrei. În 2004, publica la Editura Vinea București o carte, probă de foc pentru un jurnalist creștin, intitulată Pelerin în țara lui Iisus. O carte scrisă cu har și cu totală dăruire, care se citește, luându-te de mână pe urmele pașilor Mântuitorului, cu sufletul la gură.

 

Cine a fost, recunoaște prin acuitatea descrierilor și prin alesul simț al observației scriitoarei, locurile unde a trăit bucurii duhovnicești rare. Cine nu a fost își propune, ca o încununare a vieții creștine, să călătorească în Țara Sfântă. Aceasta este jurnalista Elena Condei. O altă față a personalității sale o constituie seria interviurilor inspirate, documentate și generatoare de răspunsuri profunde, realizate cu mari personalități rezultând, astfel, alte două cărți pe care le-am citit nu numai cu atenție sporită, ci și cu adevărată încântare intelectuală. Este vorba despre cărțile Pasiunea, plângerea și tornada valorilor și Ardența Geniului apărute la Editura Geea, Botoșani, 2011. Dacă în prima carte citată a publicat răspunsuri pe care interlocutorii (Ion Irimescu, George Muntean, Lucia Olaru Nenati, Constantin Mălinaș, ca să reținem doar câteva nume) le-au dat definind motivația creațiilor lor – ,,creația reprezintă crâmpeie de realitate transfigurată de emoție și sensibilitate după reguli și înțelesuri proprii”, spune, de ex., pictorul Liviu Suhar – , în cea de-a doua carte, dialogul este realizat cu Augustin Eden. Cartea este înscrisă în seria Eminescu nestins, a laureaților Teilor de Aur și de Argint, iar prin răspunsurile date, poetul, eseistul, artistul plastic și publicistul botoșănean se dovedește un ardent creator, care și-a manifestat darul primit, îmbogățit prin ani de eforturi intelectuale susținute, dar și un cunoscător și prețuitor al Geniului nestins – Mihai Eminescu. În același an, 2011, apăreau la Editura Opera Magna Iași două cărți care evidențiau o altă dimensiune harică a jurnalistei Elena Condrei. Cărțile Ursei și piatra fermecată și Comoara din cenușă demonstrează un scriitor dăruit, un observator atent al vieții sociale dintr-o anumită etapă istorică a României – deceniile 6 și 7 ale veacului trecut – , dar și un subtil analist și cunoscător al sufletului copilăriei, ce se poate ridica prin puritate deasupra necazurilor vieții de familie. Comoara din cenușă este alcătuită din șapte povestiri de sine stătătoare – Ursei, Comoara din cenușă, Struguri domnești, Lecția de istorie, Omul negru, Hoții din ceață, Ursei și piatra fermecată. Un liant, ce face din toate povestirile o singură carte adevărată și caldă, îl constituie personajul principal, copila Ilinca. Cu o inteligență sclipitoare și o sete de cunoaștere ce depășește vârsta copilăriei, Ilinca participă cu toată ființa sa la drama familiei de țărani care nu se supune înscrierii obligatorii în colectiv. Este urgisită de colegi, îndepărtată din școală, își citește singură pagini din manual, cam pe unde crede ea că ar fi ajuns colegii de clasă. Scena eliminării din școală, întâlnirea cu tovarășul venit de la raion, în cancelarie, sub ochii nepăsători ai directorului, este relatată cu cuvinte cutremurătoare. Când își aude numele strigat, după catalog, Ilinca crede că trebuie să răspundă la o întrebare adresată colegului de bancă. Dar nu, nu cine era autorul povestirii ,,Puiul” trebuia să fie răspunsul, ci cel pe care copila adusă la cancelarie nu-l voia dat. ,,În cancelarie Ilinca s-a așezat sfioasă lângă tocul ușii. Își găsise un sprijin să nu cadă. Îi era frică. Pe doi tovarăși îi cunoștea. …Spaima cea mare venea de la al treilea, un tovarăș brunet, cu mustață și părul rebel oricât l-ar fi pieptănat, înalt și slab ca o scândură. Nu avea nici o formă. Bălăngănea pe lângă corp niște mâini slabe, noduroase de parcă n-ar fi avut ce face cu ele”. Dar mâna noduroasă și-a găsit de lucru învârtind fără milă o șuviță din părul bălai al copilei cu degetul arătător. Răcnind și amenințând familia fetiței de trădători și criminali, îi răsucea șuvița fără milă. Cu obrajii plini de lacrimi copila tăcea și privea întrebător spre directorul școlii, care se uita nepăsător pe fereastră discutând cu celălalt profesor. Nu-i de mirare că într-o altă povestire, tovarășul de la raion devine omul negru din jocurile cu spaime ale copilăriei. Autoarea surprinde, prin rememorare, traumele întregii familii când, în toiul nopții, năvăleau, spărgând și aruncând totul din case, bravii constructori ai unei lumi noi, în căutarea unui un motor folosit la udarea grădinii de legume, pe care tatăl nu voia să-l predea. Era semnul hotărât al rezistenței sale sufletești, al omului care nu înțelegea pentru ce trebuie să renunțe la tot ce agonisise prin munca sa cinstită. Tatăl și fratele cel mare s-au ascuns în codru, fetițele au fost eliminate din școală, mama lucra cu aceeași dârzenie grădina, înfruntând și privirile ostile ale vecinilor, care nu-i iertau pentru hotărârea lor de a rămâne liberi. Copila își făcea mai departe jocurile cu prietenul devotat – cățelul Ursei, își alina dorul după văcuța luată cu japca la colectiv, vorbea cu căprița ascunsă, se gândea că va veni toamna și va merge, poate, iar la școala care-i era atât de dragă. Când, cu toată cerbicia lor, părinții au fost înfrânți de rânduielile vremii, mama înțeleaptă a răspuns: ,,Semnez eu, a zis mama Ilincăi, intru eu în colectiv”. Copilăria a trecut peste toate greutățile zâmbind printre lacrimi. Autoarea a surprins cu talent puterea sufletului curat al fetiței de a-și păstra jocurile, poveștile, bucuriile miresmei florilor, satisfacția pentru roadele pământului obținute cu mare osteneală. Privind peste câmpuri, Ilinca a rostit cu înțelepciunea tatălui ,,Școala este trenul vieții, Ursei! La toamnă mergem la școală!”, Cine are răgazul să se aplece asupra acestor pagini înțelege că scriitoarea Elena Condrei a prezentat, îmbinând armonios dialogul vioi cu observația atentă, de fin analist, cu sufletul umbrit de tristețea amintirilor copilăriei, imagini care au făcut parte din viața generației ei de copii de țărani. Deasupra tristeților răsărea și înflorea speranța – lumina care i-a dat puterea să nu uite, să scrie, să trezească întrebări să cheme la cunoaștere și la judecata dreaptă a unei pagini din istoria noastră. Comoara din cenușă este o carte care se citește și cu ochii sufletului, pentru că autoarea a dăltuit personaje puternice, a surprins meandrele sufletului de copil, care, înzestrat cu o bogată fantezie, și-a înfrumusețat cu imagini de basm existența tristă. Până la urmă, cuvântul tatălui dă răspunsul pe care Ilinca, copilul neliniștit, îl caută în cenușă: ,,…Pentru mine și mama ta, tu ești adevărata comoara, așa plină de cenușă, cum ești acum!”. O carte caldă, adevărată, bine scrisă, cu personaje memorabile și idei generoase își așteaptă cititorii. Monahia