Florin Diac, matematicianul și poetul

Vestea a ajuns la mine prin ricoșeu, de la câțiva intelectuali din Mălini, cu anunțul lor îndoliat: Domnul Profesor Florin Diac, personalitate a învățământului românesc, a plecat dintre noi.

 

S-a stins, după ce încă de astă toamnă ni se păruse încolțit de suferință, dar făcându-i față cu propria dârzenie și cu platoșa de afecțiune pe care i-o dăruise Doamna vieții sale, Margareta Labiș. A fost ultima oară când a urcat dinspre Bucureștii traiului, profesoratului, demnităților și cărților sale, în Țara de Sus, simțindu-se bine în felul său discret și plăcut printre mălinari, care deveniseră ai săi cum erau și ai soției sale. Apoi, după Concursul Național de Poezie ,,Nicolae Labiș” 2010, a mai rămas o vreme la Suceava, invitați de onoare amândoi la sărbătoarea Colegiului Național ,,Ștefan cel Mare” la 150 de ani de la înființare. Ca și la Poiana Mărului, și aici și-a lansat volumul despre ,,Școala românească de-a lungul timpului”, avându-l coautor împreună cu Mircea Trifu și Costel Chiteș, și a făcut, luând cuvântul, cum o făcuse și în paginile lui, subtile apropieri între matematică și poezie, între tinerii, talentații, strălucitorii Nicolae Labiș și Évariste Galois. Și a insistat asupra calității deosebite a învățământului sucevean. În mod excepțional – totul mi se pare excepțional privind în urmă la această ultimă întâlnire pe meleagurile noastre cu Domnul Profesor Florin Diac -, ne-a citit la sfârșit o poezie dintr-o recentă carte a sa de confesiuni lirice. Nu mai țin minte versurile, ci doar timbrul cald al vocii și gestul cu care a închis cartea. Cu un soi de tandrețe și nesfârșit respect, gest nu atât de autor, cât de cititor adevărat, mi-am spus atunci. Astăzi îl revăd cu tristețe ca premonitoriu, ca și cum și-a închis totodată cartea propriei vieți. O viață sub semnul respectului pentru Școală și Carte. Pentru profesorul, matematicianul, poetul Florin Diac – și una și cealaltă, cu majusculă.