D’ale politicii (156)

– Un dicționar… alternativ –

 

> Amor. Un lucru chior, suspinau străbunicile noastre. „Un lucru foarte mare!”, conform panseului dăruit de Costel, neuitatul personaj al lui Ion Băieșu, iubitei sale Tanța, pe terasa restaurantului gării din Lehliu. Că scenariul dramei din amor rămâne neschimbat la noi de două veacuri ne dovedește și aventura nefericitului A. Hrisoverghi (1811-1837), autor al unei singure poezii – „Odă ruinelor Cetății Neamțu” –, un Adonis timid, cultivat și inteligent. Înamorat „lulea” de grațioasa Catinca, fiica vornicului Dimache (el însuși scriitor la gazetă), dar și – vai! – soția nemângâiată a prozaicului Iordachi Beldiman (culmea, unul dintre fii poetului Beldiman), cu care această femeie „tânără, frumoasă, cu o închipuire vie” se căsătorise, naivă, „doar din iluziunea copilăroasă că-l va putea poetiza după simțirea ei”. V-ați prins, cred, că a fost de ajuns ca tânărul poetastru să-i șoptească, la o serată, neglijatei Catinca admirația lui pentru buclele ei blonde, ca tânăra să-și taie o șuviță și să i-o trimită, prin slujnica ei de încredere. Ba chiar să-l încurajeze, fățiș, în bilețelul parfumat anexat: „Iubește-mă, fii norocit!”. Ați ghicit că, la prima lor întâlnire între patru ochi, ea îi permite tânărului înfierbântat „să-i sărute întreg părul ei frumos, precum și, cu de-amăruntul (!?), întreg trupul ei cel voluptos”. Ei bine, ce urmează în actele următoare e demn de povestirile medievale ori măcar de piesele lui Caragiale. În ziua fatidică, bănuitorul soț pretextează că pleacă la moșie, la țară, dar se întoarce la vreme pentru a surprinde flagrantul. Intră în iatac, încredințat de mișelia bănuită de „întârzierea deschiderii ușii”, dar nu o vede decât pe infidela lui consoartă, pe care „așa aproape dezbrăcată cum era, o scoase afară, o puse în trăsură și o trimise cu poruncă grea la părinții ei”. Nu înainte de a o dojeni: „L-ai mâncat fript pe bietul băiat! Ieși, păcătoaso, piei pe veci din ochii mei!”. După care, ridicând pe bietul Hrisoverghi – care sărise, înspăimântat, pe fereastra de la etaj – „mai mult mort, pe prostiri (cearșafuri) îl duse în camera de culcare, de unde el se azvârlise, și-l îngriji cu cea mai creștinească solicitudine. Nu fu însă posibil să-l scape, căci i se dislocase toate oasele din închieturi și i se frânse șira spinării”. Nu-i așa că vă podidește plânsul, ca la o nouă telenovelă? Oricum, ar merita reținut că asistăm la o premieră (cu caracter de excepție) în istoria adulterului de tip balcanic, pasional: soțul încornorat compătimește și încearcă să-l salveze pe intrus, pe perturbatorul ordinii conjugale. Dar asta se petrecea – ca să nu vă faceți iluzii! – pe la 1837… > Cizmar. La început (în sec. XVII) snob însemna cizmar (shoemaker). (Ceaușescu ar fi fost, așadar, un… snob?). Abia după 1830 sensul termenului s-a lărgit, incluzându-i pe cei „sine nobilitate”, lipsiți de noblețe. > Dialog. Citesc undeva că dialogul, conversația este o formă de comerț. Toți cei interesați ar trebui să investească, să cheltuie, deoarece doar așa pot spera să obțină profit. Asta e noua regulă a jocului… S-au dus vremurile romantice ale conversației dezinteresate, ca o nobilă artă. > I.G. Duca. „Fosforescent, dar nu luminos” (N. Iorga) > Marx (Karl). Vă vine să credeți că bărbosul „sanctificat” la modul bigot-ideologic de comuniști (deși el fusese un hedonist total) este autorul următoarei fraze: poți să te aliezi și cu dracul, dar trebuie să te asiguri că tu îl vei înșela și nu invers? > Moștenire. Să nu vă întristați, să nu suferiți dacă nu puteți oferi copiilor voștri tot ceea ce ați dori, tot ceea ce voi, copii fiind, ați visat și sperat. Dăruiți-le tot ce aveți mai bun în mintea, în memoria, în inima voastră. Este cea mai prețioasă și neperisabilă moștenire. > Săpun. Nu mai știu cine a spus-o, dar îmi place: două lucruri deosebesc pe om de alte viețuitoare: râsul și săpunul. > Trei. Despre trei lucruri – ne povățuiește un înțelept – ar fi bine să nu te grăbești a aduce vorba. Întâi despre Dumnezeu, până nu începi sincer să crezi în el. Despre vina și păcatul altuia, până nu-l cunoști și recunoști pe al tău. Despre ziua de mâine, până ce nu se va lumina de ziuă. > Vameși. De vreme ce matrapazlâcurile acestor „colectori” – admonestați și în Biblie – sunt un subiect actual în presa zilei, iată un citat din mânioasa „scrisoare de avertisment” trimisă de Matei Basarab unui precursor al „vămuitorilor” contemporani: „Scris-am Domnia mea ție, Vaso, vameșule, ce porc de câine ești tu, de cărțile mele nu le bagi în seamă… să cauți dar să-l lași să-și ia ce-i obiceiul (era vorba de drepturile unui preot, e lesne de închipuit cearta dintre cei doi oameni obișnuiți să primească, să adune… – n.a.). Că voi trimite Domnia mea de acolo te va spânzura fără zăbavă!”. > Vară. „O vară ca o iapă nărăvașă”. (Eugen Barbu)