De la o vreme, sufletul ne e bolnav…

De când e lumea, primăvara este asociată cu dragostea, iar lunile de primăvară, cu „mugurii” primei iubiri. Chiar dacă mulți dintre noi „înfrunzim” de mai multe ori în viață, începutul nu se poate uita.

 

Îmi aduc aminte că am citit undeva că rugăciunea și dragostea trebuie să rămână niște lucruri de taină ale fiecăruia dintre noi, că despre ele… se tace. Vorbele nu fac decât să risipească mirajul acela unic, țesut din iubire. De la o vreme încoace, sufletul nostru este bolnav. Se confruntă cu mari probleme. Sursa de energie care-l alimentează – iubirea – e pe cale de dispariție. Lumea se răcește în jurul nostru. Îngheață, deși e primăvară. Sentimentele sunt aruncate la coș. O fi un impas trecător sau o amenințare cu care trebuie să luptăm? Se spune că iubirea este forța de atracție universală, similară cu gravitația, despre care ne vorbește Newton în fizică. Numai că la om îmbracă aspecte specifice. În primul rând, distanța nu mai joacă niciun rol. Când doi inși se iubesc, unul dintre ei poate fi plecat la sute de kilometri și tot se vor iubi, chiar mai mult decât dacă ar fi în pat împreună. În al doilea rând, ea are în plus o dimensiune psihică, spirituală, ceea ce duce la o aspirație spre armonie. Asta ar trebui să vedem noi în iubire: o punere de acord a părților în întreg. Din ceea ce văd la televizor, din ceea ce citesc în presă am concluzionat că principala caracteristică actuală constă în conflictul dintre iubire și reversul ei, ura. Iubirea dispare înghițită de ură. Avem de-a face cu o ură teribilă, de nesuportat, în politică, în sport, în lupta pentru bani, în justiție. Dacă intri într-un tribunal, te sperii de atmosferă și de felul cum își vorbesc foștii soți. Este o dezumanizare absolută. Deseori se justifică agresivitatea prin nevoia de supraviețuire. Mie mi se pare că supraviețuirea e prea puțin din punct de vedere uman. Supraviețuiesc și animalele. Toate ființele luptă ca să trăiască, dar asta nu scuză duritatea extremă a omului de astăzi. Dacă te duci în Occident, nimeni n-are timp să stea de vorbă măcar o secundă, pentru că are treaba lui foarte precisă. Este o mașină pusă la punct ca să meargă, însă de om nu-i pasă nimănui. Exemple întâlnim și la noi, tot mai multe. Înscrie-te într-o audiență într-o anumită problemă și ai să vezi cum te amână că n-are vreme să te primească. Este o indiferență profundă. Suntem confruntați cu o răsturnare a valorilor și o nebunie generală. Firește că eu, cadru didactic pensionar, n-am voie să spun despre domnul de la partidul cutare că e nebun. Din păcate, acești megabolnavi, paranoici, n-au treabă cu educatorii sau foștii educatori, ridicând glasul în parlament și în show-ul din fiecare seară pe toate canalele de televiziune. Mă mir cum aproape toate mijloacele de informație au coborât iubirea pe o treaptă inferioară, strict biologică, ca să nu zic chiar animalică și s-a ajuns la dezbrăcatele noastre de la televizor și la nudurile din reviste. Accesul la corp e mai simplu, relațiile sunt mai cinice, libertatea asta sexuală nu aduce nici pe departe ceea ce s-a sperat. Am o dorință anume de expediat pe adresa primăverii: Iubiți! și să fiți iubiți. Înv. ELENA COVATARU