De mână cu Maica Elena

La Editura Geea Botoșani a apărut în 2010 o carte, Ofrande, cu o structură inedită, îngrijită de universitara Carmen Cornelia Balan. Alternând aprecierile critice cu fragmente din cărțile Monahiei Elena Simionovici, noua apariție legată de Mănăstirea Voroneț invită cititorul la o lectură captivantă.

 

Osteneala profesoarei de a fi citit cărțile și cronicile la cărțile Monahiei Elena reprezintă darul unei puternice comuniuni sufletești. La rându-i, volumul de Ofrande ne aduce daruri sufletești, împletite, elaborate, sofisticate, picături de apă, popasuri în drumul lung pe care fiecare îl înfruntă și îl numește viață, pe o tonalitate între solemn și firesc, cotidian cuviincios, perfect ritmat pentru cât putem înțelege și îndura. Sunt valori în Ofrande, smerenie, milostenie, învățături, migală, comunicare, călătorie, greutate, minuni, laudă frumosului. Maica Elena Simionovici salvează bucăți de suflet, ne încântă. În această carte, compoziția muzicală în ecou ne duce, pas cu pas, pe o cărare, apoi pe o cale mai largă, pe un drum al culturii creștine, spre o cunoaștere de sine. Maica Elena descrie, explică, interpretează icoanele care împodobesc Voronețul. Pentru cine nu are toate cărțile sale, și mulți – cei mai mulți dintre noi sunt în această categorie/ mulțime – pasajele alese ca ofrande sunt daruri, într-adevăr. Iată cum smerenia este redată prin diminutiv: „un tronișor de scândură” pentru Maica Domnului (p.19), pasaj din prima sa carte, Sfânta Mănăstire Voroneț. Vatră de istorie românească și spiritualitatea ortodoxă (1995). Ediția în limba engleză (din 2001) este de mult epuizată și reprezintă o achiziție rară (pe internet un exemplar uzat se vinde cu peste 100 euro). Alte icoane ne învață milostenia și drumul ei (p.36). Pelerin în căutarea luminii (2005) este cartea pe care o iubesc cel mai mult. Paginile despre reuniunea de la Sobrado, despre întâlnirile cu ierarhi și profesori de la facultăți de teologie din toată Europa mă lasă să respir și să înțeleg lumea creștină, în toată varietatea, complexitatea și frumusețea ei cu aer de familie numeroasă. De aceea sunt de acord cu Antoaneta Macovei, care vede în această carte desfășurarea abilității de a comunica convingător a Monahiei Elena Simionovici, care are un titlu deja nobil de „fostă profesoară de limba și literatura română” și o „cultură temeinică, asimilată cu rigoare și răspândită cu generozitate” (p.77-78). Precizarea este valoroasă, căci un învățător este toată viața cineva care are bucuria de a învăța pe ceilalți, mai ales pe cei neștiutori, de a le forma sufletul și mintea. Sper că și cititorii operei Maicii Elena vor fi la fel de încântați de fraza Doinei Cernica despre această carte: „o călătorie neobișnuită pentru cititorul obișnuit” (p.98). Ofrandele sunt multe, paginile sunt grele, pline ca ciorchinii de roade dulci, de o densă experiență sufletească. Volumul Sfânta Mănăstire Voroneț. Icoane (2004) este un alt popas ales. Aici se împletesc referințele culte, erudiția teologică, darul de a spune și de a îndruma spre Psalmi, de cele mai multe ori, lectură preferată și atât de plină de înțelesuri. Este minunată descrierea profesorului Mircea A. Diaconu (decanul Facultății de Litere a Universității ,,Ștefan cel Mare” din Suceava), pe care o voi cita: „Dificultatea de a explora aici această carte provine din faptul că ea se organizează cumva concentric și, aparent, într-un traiect în care centrul e pretutindeni și marginea nicăieri” (p.135). Profesorul Diaconu este un martor erudit, un specialist al textului care se oprește în fața unei cărți aparent simplu construite, din secvențe descriptive, dar care incită la exegeză, la un demers făcut aproape imposibil de forța și autonomia detaliului. Numai un cititor complex, posesor și administrator al unei rețele subtile de sensuri poate rezona astfel, dar meritul cărții este că transmite și cititorilor „simpli” un mister, o cale de a intra în taina creștinismului prin fereastra icoanelor. De mână cu Maica Elena. Această aplecare spre detaliu este aprofundată în cartea Sfânta Mănăstire Voroneț. Icoanele altarului (2007), lăudată pentru frumusețea scrisului și pentru revelarea bogăției spirituale din acest templu, de către Carmen Cornelia Balan (p.154). Ca o bucată de pâine spirituală pentru atunci când ești înfometat și înfrigurat, concentrată în expresie și savuroasă, aș recomanda fragmentul Împărtășirea Sfinților Apostoli (p.173-176), repovestită și interpretată pentru cititorii profani, după Evanghelistul Luca. Editoarea Carmen Cornelia Balan dirijează apoi cititorul spre Mireasmă de albastru (2008), lectură cu „bătaie lungă”, despre mama și copilărie, taine la rândul lor. Delectați-vă cu istorisirea densă și aproape de parabolă a cositului și a frigăruii de iepure (p.210). Veți simți irezistibil dorința de a citi sau reciti cartea întreagă. Cu Oameni la Sfânta Mănăstire Voroneț (2010), „ghidul erudit”, „membră și laureată a Societății Scriitorilor Bucovineni” (p.228) se întoarce spre fețele, chipurile și prezența oamenilor care asigură viața și permanența locașului de cult. Așa cum se desenează calea operei sale, ea se desface din istorie spre vocea și sufletul Maicii Elena, care ni se destăinuie astfel: „Era o seară de sfârșit de noiembrie ca de iarnă timpurie și neprietenoasă. Venise cu frații și cumnatele, de departe, înfruntând ceața rece și deasă. În Biserică era frig, se pregătea o iarnă în care aveam să slujim și la miezul nopții la multe grade sub zero” (p.249). Cea care venise de departe era Mama. Un alt personaj – numit astfel din convenția teoriei literare, dar de fapt un Om – atrage atenția și contemplarea Maicii Elena, care ne împărtășește: „Cred că a mers câteva ore bune, dacă nu cumva o jumătate de zi, și numai l-am văzut coborând, ca pe un erou de poveste, cu scara pe umăr, neobosit, zâmbind cu blândețe. Prin câte buruieni se va fi încâlcit, prin câte râpi a urcat și a coborât, prin câte izvoare revărsate și-a udat încălțările, n-a spus” (p.267-268). Cheia operei Maicii Elena, cred eu, este continua legătură cu oamenii și cu cărțile, fără răgaz: „Între un grup și altul am, de obicei, în mână o carte”. Continui să aștept următoarea carte. MARIANA BARA 27 aprilie, după Sfintele Paști, 2011