Dorel Tarasiuc

Un nume pe care în urmă cu ani îl citeam adesea în paginile ziarului ,,Crai nou”. Pentru mine era atunci o semnătură misterioasă, care îmi trezea invidia pentru măiestria cu care ancora în cerneală evenimentele care se petreceau la Rădăuți. Victime sau făptuitori îmi păreau personaje de roman.

 

În fața paginii de scris, Dorel Tarasiuc se dezbrăca parcă de haina de polițist, devenind un narator înțelept, plin de calm și înțelepciune. Îți lăsa impresia că oricum îi pare rău pentru soarta personajelor și că ar fi vrut ca totul să aibă un final fericit. Într-un fel, concura în suișul patinat al frazei cu Dana Dominciuc, fără a avea însă doza de fragilitate tulburătoare a acesteia. Dorel Tarasiuc nu-și lăsa cu ușurință inima la vedere, tributar temperamentului masculin. El nu ar fi putut să-ți smulgă lacrimi, ci mai degrabă să te învețe cum să nu fii. Îmi pare ciudat să scriu la trecut despre omul de condei Dorel Tarasiuc, omul acela cu care peste ani aveam să stau de vorbă despre cărți și alte lucruri nemuritoare și intangibile. Ultima dată am vorbit despre hipnoză, s-a arătat interesat de acel subiect, fără să știe că nu va mai trece mult și magia hipnotică a vieții se va fi risipit. Dorel Tarasiuc, autor de carte, ziarist profesionist, membru al Societății Scriitorilor Bucovineni, a trecut în veșnicie. S-a născut la 29 octombrie 1951, la Fundu Moldovei. Anul acesta avea să împlinească 60 de ani, vârstă pe care în niciun caz nu o arăta. În anul 2005, la Zilele Rădăuțiului, își lansa ultima carte – ,,Cine este Cristina, domnule comisar?”. Părea fericit, căci șansa îi surâsese. ,,Cum v-a fost viața, domnule comisar? Amară sau dulce?”, este timpul să întrebăm. Nu se știe. Acum secretele se duc în mormânt și iar se face seară, iar dimineață, și cine știe care dintre noi va urma… Dumnezeu să-l odihnească pe Dorel Tarasiuc. Un scriitor mai puțin la Rădăuți. Ce mare tristețe, ce neașteptată pierdere!