Timiditatea (II)

Arătam în articolul anterior că timiditatea se manifestă ca o lipsă de confort, ca inhibiție care apare în contexte sociale sau/și profesionale în care individului i se solicită să-și exprime cu promptitudine sentimentele sau gândurile. Timidul ar dori să ofere acest răspuns, însă nu reușește ori nu reușește să se exprime așa cum ar dori sau, mai ales, așa cum înțelege că ar dori ceilalți.

 

Există numeroase modalități de tratament al timidității sau de ameliorare a situației în care se vede pusă o persoană timidă. Orice abordare este bine însă să înceapă cu o evaluare ce implică de regulă un interviu clinic, menit să evidențieze dacă nu cumva subiectul prezintă (și în ce măsură) o tulburare de evitare, anxietate, la ce nivel se află stima de sine, cum își gestionează emoțiile, cum își gestionează furia. S-ar putea spune (deși, în ziua de astăzi, într-un fel sau altul, se vorbește atât de mult în acești termeni…!) că persoana timidă suferă de o deficiență de comunicare. Mai exact, de o dificultate de comunicare a emoțiilor și de exprimare a ideilor. De aceea, pentru a dezinhiba o persoană timidă, e bine să folosim în conversație umorul, pentru a destinde tensiunea, pentru a reduce dimensiunea factorilor intimidanți. Se poate recurge, de la început, la strângerea mâinii timidului, eventual și la o caldă bătaie pe umăr. Timidul se va simți astfel valorizat, mai apropiat (fizic și afectiv) de interlocutor. Să-l ascultăm când are să spună ceva, să nu-l întrerupem, să nu punem întrebări care să-l stânjenească ori care ar putea să-l oblige la indiscreții. Să-i lăsăm suficient timp să ofere un răspuns. De exemplu, veți putea observa că, înainte să vorbească, o persoană timidă respiră greu, este atentă asupra respirației sale, caută să și-o regleze. Și veți sesiza că dacă are suficient timp pentru aceste preparative, va oferi un răspuns bun. Un timid se plânge adesea că nu știe cu ce să înceapă, că nu știe ce să zică dacă este în situația de a deschide o discuție. De aceea, în relația de comunicare cu un timid, este bine să fii cel care deschide dialogul (chiar și pe subiecte banale) și, pe măsură ce discuția capătă contur și consistență, să-i pasezi cu inteligență inițiativa. În cele mai multe cazuri, veți observa că el se va descurca și că, treptat, va prinde încredere. Deși e ușor de spus dar uneori greu de făcut, este bine ca o persoană timidă să nu fugă din grup, din societate, din cauza a ceea ce consideră nereușite proprii de comunicare. Îi va fi de folos să-i asculte pe ceilalți, să observe dinamica dialogurilor (de pildă, cum procedează cineva care intră în discuție întrerupând pe altcineva). De asemenea, să lectureze cărți și chiar să urmărească emisiuni de televiziune (de ex., talk-show-uri) în care sunt implicate mai multe persoane care adesea ajung să discute de pe poziții adverse, apărându-și punctele de vedere. Sunt exerciții utile, de folos și în creșterea posibilităților de analiză și sinteză. La un moment dat, mai devreme sau mai târziu, timidul va înțelege că nu-i chiar atât de dificil să comunici. Nu în ultimul rând, mai ales dacă nu au probleme cu imaginea de sine (sau probleme majore…), este bine ca persoanele timide să se străduiască să atragă atenția asupra lor. O vestimentație bine aleasă (în conformitate cu norma sau cu moda; nu extravagantă, căci ar putea suscita ironii!), un comportament elegant (începând de la ținută, formulă de salut…) sunt modalități benefice de atragere a atenției asupra propriei persoane, care, de regulă, pot fi considerate chiar și un prim pas în relația de comunicare. Important e să fii, de la început, respectat, simpatizat, să nu generezi mesaje care pot fi percepute ca agresive sau ambigue. Psih. GABRIELA CLEMENT