Doina Cernica, „Maestrul Ion Irimescu – Muntele la apus”

sau pretext pentru o Uvertură la o posibilă monografie despre Omul, Creatorul, Autorul Galeriei de Artă de la Fălticeni și o șansă pentru o exemplară dorință testamentară

 

La 5 ani de la trecerea Maestrului la cele veșnice, scriitoarea Doina Cernica, o ființă înzestrată cu o mare sensibilitate, delicatețe, rigurozitate și probitate profesională sau, altfel spus, un Om cu chemare lăuntrică, un Om cu har și cu dar într-ale scrisului – și care în ultimii 5-6 ani ai șederii artistului la Fălticeni, i-a trecut pragul „casei” improvizate în incinta Galeriei sale de Artă și i-a stat în preajmă mai multe ore bune decât toți prietenii, cunoscuții, doritorii veniți să-l vadă, să-l admire, să dialogheze cu dânsul și să-i ureze mulți ani de ziua sa onomastică – ne-a oferit în anul 2010 o carte unică în felul ei. Unică prin felul cum scrie și prin ceea ce scrie. Prin mesajul complex al unei vieți și activități, pe cât de longevive, pe-atât de bogate, valoroase, semnificative. Dar și printr-o exemplară dorință testamentară, lăsată generațiilor de astăzi și de mâine. Cartea Doinei Cernica adună, selectiv, texte anterioare, revăzute și meșteșugite definitiv – interviuri, relatări, note, tablete – apărute cronologic între 1994-2010, fie în cotidianul „Crai nou”, fie în alte publicații culturale. La textele ce-i aparțin în majoritate covârșitoare, autoarea mai adaugă în cartea sa și alte cinci contribuții ale unor condeieri, oameni de cultură, universitari suceveni (sub semnăturile cuvenite), apreciind că textele acestora completează, nuanțează, se armonizează temei alese „cu un rost întregitor”. I. Mărturii esențiale ale Maestrului Conștientă că trăiește privilegiul rarisim de a se afla lângă „cel mai mare artist plastic al vremii noastre”, în ultimii săi 5-6 ani de viață, autoarea vibrează, se poartă ca o vestală care oficiază într-un templu; și, pe măsură ce câștigă încrederea și stima interlocutorului, consemnează, atent și minuțios, tot ceea ce spune El în clipele de spovedanie intimă. Cum, din câte știm, El n-a publicat rânduri memorialistice, nici n-a lăsat vreun manuscris în acest sens, mărturiile Maestrului sunt cu atât mai imperios necesare, chiar dacă-s laconice, lapidare; îi rezumă, deopotrivă esența vieții și operei, crezul, cultul muncii. De când i-a mijit în suflet idealul creației artistice, acest crez l-a călăuzit și însuflețit imanent și consecvent, din fragedă tinerețe – ca elev, student și tânăr profesor la Fălticeni, unde a câștigat concursul pentru bursa de studii de perfecționare la Academia «De la Grande Chaumiere» la Paris, apoi ca magistru la institutele de arte plastice de la Iași, Cluj și București – până acum, în ajunul venerabilei vârste centenare, când și-a adunat și donat cvasitotalitatea creațiilor sale artistice urbei natale: „o singură dorință aveam – se destăinuie firesc și dezinvolt Maestrul – să nu mă despart de lucru… Orice oprire, orice despărțire – și mai ales dacă e prelungită – îți taie elanurile tinereții și posibilitățile creației”. Este, în această frază simplă, constatarea unei experiențe de-o viață, pe care o nota cândva Victor Hugo: „Toată taina oamenilor mari este ascunsă într-un singur cuvânt: Perseverendo! Să perseverezi!”. Maestrul, în general, nu lucra după modele. Se gândea îndelung. Temele creației și le alegea „din experiența interioară” (Niadi Cernica). „Uneori – se mărturisește artistul – mă trezeam noaptea. Mă gândeam. Săream jos din pat. Luam creionul și hârtia. Însăilam o idee care îmi venea… Dar, lucrarea o începeam, o migăleam și desăvârșeam în atelier”. Și cum astăzi Colecția de Artă de la Fălticeni conține 314 sculpturi și peste 1000 de desene – autoarea cere și obține acceptul Maestrului de a reproduce unele desene în paginile revistei la care lucrează, «Bucovina literară» – Doina Cernica ar vrea să afle din gura Maestrului și „ce însemnătate au, după opinia sa, desenele?”. „– Desenele?… Când vrei să creezi o lucrare de sculptură, îți vine în gând o idee. Cauți repede creionul și hârtia și-o transpui în câteva linii, să o fixezi, ca, pe urmă, s-o reiei, să o reeditezi, să o speculezi. Să o dezvolți și să constitui baza unei lucrări… Prin urmare, încheie El, desenul este mama fiecărei opere de artă”. Întrebat asupra semnificației pe care o acordă Maestrul Colecției fălticenene în integralitatea ei, acesta o rezumă ca fiind oglinda vieții și activității sale, sau, în formularea sa proprie, astfel: „Muzeul de-aici este expresia vieții mele din tinerețe până la cei 96 de ani, în care am pășit. Fiecare lucrare are povestea ei: cum am început-o, gândurile care m-au îndreptat spre ea, momentele de bucurie, dar și de deznădejde, când vezi că ceea ce ai făcut nu iese cum ai fi vrut… Ele îmi vorbesc fiecare de povestea sa. Unele au fost create la Iași, unde am fost profesor; altele la Cluj, unde iarăși am fost profesor, și la București, unde am trăit și ca profesor și unde se află atelierul meu, pe strada Pangratti. Altfel spus, conchide artistul, Muzeul acesta îl consider o carte unde mi-am scris amintirile unei vieți…”. Temele sale predilecte sunt „Mama și copilul”, „Autoportret”, „Maternitate”, „Xenia”, la care se adaugă portretele unor oameni iluștri: Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncuși, Tudor Arghezi, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu etc. etc. Dar, între toate cele ce i-au izbutit și la care artistul a revenit mereu, ca la un refren îndrăgit, se află „Maternitatea”, în general, care „între toate minunile lumii, triumfă misterul solar, maternitatea, naștere-renaștere”, rămâne „întâia, suprema”. Și, în cadrul acesteia, în special, „Mama cu copilul ei”, pe care o consideră „cel mai fermecător subiect!” De ce? Poate părea „ceva paradoxal” se explică Maestrul: „să n-ai copii și să ai cele mai multe «maternități»”, ca subiecte. Pentru că, de-a lungul întregii vieți, a iubit și l-a cucerit „tema aceasta: a copilului și a mamei. Sunt cele două sentimente, care se leagă inseparabil: dragostea mamei și dragostea copilului pentru mamă”. Apoi, o astfel de temă, care exprimă esența vieții, continuitatea, este și „ceva care vine de la mama”. Scormonind în jăratecul amintirilor, cu vocea lui tremurândă de emoție, El precizează: „Primul copil al mamei a murit… Pe urmă am fost noi trei: sora, care era cea mai mare, eu și un frate”. În amintirea acestui fapt, după trecerea mamei sale „dincolo”, i-a închinat „un tablou, care o va reprezenta cu trei flori: copiii ei… Ideea am reluat-o la mormântul mamei, la Oprișeni…” Și, pentru ca o astfel de imagine să fie cât mai durabilă, Maestrul a cumpărat un bloc de granit negru, din Suedia, pe fața căruia a gravat „silueta acelei femei”, inegalabile între toate, „mama, care ține mâinile împre-unate a rugă din care cad cele trei flori”. Și așa cum se constată și în sălile expoziției Galeriei de Artă, Maestrul zice iarăși: „tema m-a urmărit mereu…”. Dragostea. Esența vieții. Mama. Procreația. Nașterea. Renașterea. Continuitatea. Bogăția și diversi-tatea creațiilor sale sunt, într-un anume fel, un înalt omagiu adus înaintașilor, moșilor și strămoșilor, iar mai direct părinților săi și Doamnei vieții sale, Jenița – care se odihnesc în cimitirul de la Oprișeni, lângă bisericuța a cărei pictură realizată în stil clasic, în anii studenției, este prima sa operă artistică însemnată. Cât despre părinți, Maestrul simte aceeași nevoie lăuntrică de a se mărturisi, de a se spovedi autoarei Doina Cernica, pentru ca prin slova cărții sale să se afle adevărul, să rămână săpat în marmura filei: „Tatăl a pornit de la talpa țării. Părinții lui erau țărani. Aveau doar patru clase primare”. Dar, era înzestrat „cu o inteligență și un simț practic aparte”, încât „și-a înjghebat o moșioară. Și-avea și o moară cu foc”. Mama, în schimb, „era intelectuală”. Provenea „dintr-o familie de oameni cultivați”. Învățase „la pensionul Humpel, din Iași”. Era „amorezată de Eminescu”. Din opera acestuia „toate fetele de la pension știau pe de rost o întreagă serie de poezii”. Și, deși tatăl și mama proveneau din medii sociale și culturale diferite, s-au întâlnit, s-au iubit, s-au legat și completat în chip fericit și au format pentru toată viața o familie model. Și, dacă Maestrul și-a adunat și donat aproape întreaga operă orașului Fălticeni – stabilindu-se aici „cu mutație pe buletin” și fiind declarat „cetățean de onoare”, faptul s-a întâmplat pentru că aici este „orașul cu amintirile copilăriei, cu cei mai frumoși ani ai vieții, cu mormintele părinților și al scumpei mele soții, Jenița, lângă biserica Oprișeni…” Și aici e toată „poezia tinereții”. Fălticenii înseamnă locul sacru „al celor mai frumoase amintiri”, cu „casa părintească, cea care conține sufletul omului…” Dar, a săvârșit generoasa donație și cu gândul pios, nespus de frumos, la ziua de mâine „în dorința de a contribui la dezvoltarea patrimoniului cultural național și în semn de recunoștință pentru orașul copilăriei și tinereții mele”. II. O propunere testamentară tot atât de generoasă și valoroasă ca și Galeria sa de Artă Unicitatea, însemnătatea și actualitatea prezentă și viitoare a cărții Doinei Cernica rezultă și dintr-o altă idee majoră: o dorință testamentară a Maestrului, o dorință posibil de înfăptuit – care, fiindcă reia și ceea ce-au gândit înaintașii – rămâne viabilă și temerară. În 1994, când împlinea 91 de ani – când instala, între teii bătrâni din parcul ce se află în fața clădirii ce adăpostește Galeria sa de Artă, statuia lui Eminescu, pe care îl realiza și caracteriza ca fiind „plin de vigoare și tinerețe”, simbol al continuității și culme a spiritualității noastre – El avansa public propunerea de a se înființa la Fălticeni o tabără de creație în domeniul sculpturii. Ideea stăruia, creștea, se rotunjea și se desăvârșea în anii ce au urmat. Încât, la 27 februarie 2003, Maestrul dezvolta și explica propunerea sa – cu numeroși oameni de cultură, istorici și critici de artă, scriitori, universitari, ziariști etc., veniți să-l felicite cu ocazia împlinirii și sărbătoririi vârstei sale centenare – ideea ridicării Galeriei sale de Artă la rangul de Centru Național de Studii, Cercetări și Creație. Propunerea era relevată și concretizată la 9 mai, același an, într-o scrisoare înmânată chiar Președintelui României, Ion Iliescu, venit la Fălticeni. Ministrul Culturii, acad. Răzvan Theodorescu, a declarat verbal susținerea unei astfel de propuneri. Dar ea n-a fost întărită și printr-o hotărâre scrisă. Existau pentru Maestru și aprecierile indubitabile, remarcabile, făcute și de președintele Emil Constantinescu – care îi semnase și, în numele său, Alex Ghiduș, președintele U.A.P., îi înmânase Ordinul Național „Steaua României în grad de ofițer” pentru creația sa artistică cu totul deosebită, pentru rolul important pe care l-a avut în dezvoltarea artelor plastice în România și pentru generozitatea și spiritul său civic, care au dus la constituirea celui mai important muzeu de autor din țară. Mai mult încă, cel mai înalt forum cultural al țării, Academia Română, i-a atribuit Premiul pentru Excelență în Cultura Română, în sumă de 50.000 de dolari pe care Maestrul i-a împărțit și hărăzit unor tineri artiști plastici de talent. Propunerea Maestrului era într-un anume fel și o reluare și finalizare a ideilor unor înaintași care s-au referit, de-a lungul anilor, la marea densitate de personalități ce și-au legat viața, activitatea, numele, transformat în renume, de târgul Fălticeni, un veritabil muzeu în aer liber. Marele geograf Ion Simionescu, neostoit călător și iubitor al zonei fălticenene, scrisese în 1925: „Aici, nu e uliță să nu fie legată de amintirea neîntrecutului povestitor Creangă ca și la Florența lui Dante, la fiecare răspântie s-ar putea pune plăci cu citate din Creangă, relative la locurile umblate de el. Acolo era catihetul care juca stos, iar mai încolo trăia fata popii din Fălticenii vechi, ori era hatul unde „zărghitul de Trăsnea” adormea cu gramatica sub nas, după ce dondănise până ce amețea vestitele mi-ti-li, ni-vi-li. Mai încolo era vestita casă a lui Pavel Ciubotaru din Ulița Rădășenilor și mai ales crâșma cu crâșmărița cea frumoasă și scenele neimitabil descrise”. „La Fălticeni – zicea public Mihail Sadoveanu, în 1930 – am băut apa vie a sufletului nostru românesc… împrejurările și pitorescul locurilor, munții, apele, natura înconjurătoare și încântătoare, poporul – toate acestea au creat ceea ce dumneavoastră sărbătoriți azi” (la cei 50 de ani de viață și activitate). George Călinescu, în „Jurnalul literar”, aprecia că „după București și Iași, Fălticenii este al treilea oraș din țară, ca număr de scriitori din același loc”. Iar mai aproape de zilele noastre, Geo Bogza, străbătând meleagurile acestea, scria că județul Suceava are „două inimi” deosebite: „una istorică” la Suceava și „alta culturală” la Fălticeni. De aceasta și-au legat viața și activitatea circa 500 de personalități – între care mai cunoscute: Ion Creangă, Matei Milu – poetul Matei Millo – actorul, scriitorii Nicu Gane, Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Horia Lovinescu, Monica Lovinescu, Vasile Lovinescu, Anton Holban, Nicolae Labiș, Grigore Ilisei, folcloriștii Artur Gorovei, Alexandru Vasiliu-Tătăruși, actorii Jules Cazaban, Grigore Vasiliu Birlic, artiștii plastici Aurel Băeșu, Ștefan Șoldănescu, Dimitrie Hârlescu, Ion Irimescu, oamenii de știință Dimitrie Leonida și Nicolae Grigoraș și mulți, foarte mulți alții. III. Memento: o carte destinată visării, reeditării ei și realizării dorinței testamentare a Maestrului Ion Irimescu Între timp – ne relatează Doina Cernica în cartea sa – la 102 ani și 8 luni, în 2005, Maestrul Ion Irimescu, a trecut în eternitate. Galeria de Artă „Ion Irimescu” s-a închis pentru renovare. Sunt necesare circa 10 miliarde lei vechi. Dincolo de obloanele trase se află în așteptare și acea propunere testamentară pentru care pledează, alături de scrisoarea Maestrului, o extrem de bogată zestre de valori ale patrimoniului cultural național și internațional din urbea fălticeneană: arhive, documente, manuscrise, cărți rare, mai vechi și mai noi, de la Galeria Oamenilor de Seamă, de la muzeele și bibliotecile orașului. Au fost lansate deja numeroase și valoroase tomuri semnate de Ștefan Gorovei, Grigore Ilisei, Cătălin Ciolca și, mai ales, Eugen Dimitriu – printre lucrările sale menționând: Lovineștii (2001), Orașul muzelor. Case și locuri memoriale la Fălticeni (2002), Cazabanii – O cronică de familie (2004), Un album al viselor frumoase (2009) etc. – toate argumentând pentru a se crea în jurul acestui muzeu acel Centru Național de Studii, Cercetări și Creație. În prezent, deși în plină criză economico-financiară, cârmuitorii orașului Fălticeni au reușit să obțină și să înceapă, din toamna anului 2010, un amplu program cu finanțare europeană, spre a restaura și apoi continua ridicarea Muzeului de Artă „Ion Irimescu” la rangul de Centru Cultural Național / Internațional de Studii, Cercetări și Creație. Scriitoarea Doina Cernica a dăruit cartea sa Muzeului de Artă „Ion Irimescu” și, implicit, municipiului Fălticeni – cartea a și fost reeditată și difuzată în acest scop – încât ea a devenit un îndemn permanent, consecvent „care ar putea să ajute la grăbirea redeschiderii acestei instituții de excepție, la transformarea sa în Centru Cultural Național / Internațional, la intensificarea și amplificarea demersurilor pentru o viziune deosebită asupra viitorului așezării”. Cartea aduce în paginile sale personalități culturale și politice care l-au ascultat și au îmbrățișat propunerea Maestrului, „oameni care au făcut promisiuni Maestrului, fălticenenilor” și de-acolo, de unde este acum, „El continuă să rămână și să ne privească. Depinde și de noi, ce-i va fi dat să vadă!” Aflăm – spre bucuria noastră și a cititorilor – că „încă din toamna anului 2010, în baza unui amplu proiect cu finanțare europeană (semnat de primarul de la Fălticeni și președintele Consiliului Județean Suceava) clădirea care adăpostește Colecția de Artă «Ion Irimescu» este în curs de restaurare și consolidare într-o primă etapă, urmând ca în continuare, în cea de-a doua etapă, să fie ridicată la rangul de Centru Național/Internațional de Studii, Cercetări și Creație. Faptul în sine este și un triumf al cărții Doinei Cernica.