„Xenofobul” Eminescu

Dau în ultima vreme peste un pasaj dintr-o carte, de altfel excelent scrisă (Gabriel Coșoveanu, „Vocile canonului”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2000), unde se vorbește despre salubrizarea mentalului românesc – rămas „mioritic”, utopist, tiermondist, xenofob –, exemplificându-se cu două versuri din „Doina” eminesciană: Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii.

 

Sper că cei care sunt de cu totul altă părere nu vor fi catalogați susținători ai parohialismului triumfător, termen preluat de la Andrei Cornea și folosit de autorul citat mai sus, și că orice interpretare ține seamă de argumente valide. Cel puțin până acum, neamul românesc și-a regăsit chipul și simțirea în opera a lui Eminescu, ceea ce înseamnă că poetul, numit, nu fără sens, național, a făcut să strălucească într-un veșmânt nepereche matricea stilistică a acestui popor. Am inclus în mod intenționat două atribute ce par să dea insomnii unor contemporani, cum se întâmpla cu internaționaliștii noștri de până mai ieri, când venea vorba de „Doina” ori de publicistica geniului. Oricât aș vrea să-i înțeleg pe cei ce nu se mai recunosc în „Miorița” (Ramiro Ortiz o numea fără egal în literatura altor popoare), ori în deja citata operă a lui Eminescu, având strașnice rădăcini în folclorul românesc (Mircea Eliade arăta că memoria populară, întocmai ca o peșteră, a păstrat documente autentice reprezentând experiențe mentale pe care actuala condiție umană le face nu numai imposibile, dar chiar imposibil de crezut), sentimentul apartenenței la acest neam, lămurit în foc de o mie și una de ori, nu-mi dă acest drept, pentru simplul motiv că relaționarea sufletului românesc atât în literatura populară, cât și în cea eminesciană nu se face la vergilianul fugit irreparabile tempus, ci la clipa ce intersectează eternitatea. Nu e prima dată când se face trimitere la o astfel de atitudine dezaprobatoare cu susținere în cele două versuri. Să ne înțelegem: „Doina” a fost pregătită să fie făcută publică prin lectură pe 6 iunie 1883, cu ocazia dezvelirii la Iași a statuii lui Ștefan cel Mare. O va face însă la ultima ședință festivă a Junimii (se întâmplă să fie ultima lectură cu asistență a poetului), iar „Convorbirile literare” o vor aduce în fața cititorilor în numărul din 1 iulie. La această dată, contextul european nu era deloc favorabil României, prinsă între cele două tendințe, panslavism și pangermanism, și cu un guvern care, în stil balcanic, ducea tratative secrete în avantajul lui Bismarck. Ca lider al Societății Carpații, Eminescu proiectase un stat numit de el Dacia Mare, societatea încercând să submineze o alianță a Casei Regale din România cu lumea germană. Apăruse chiar ideea răsturnării lui Carol. Să nu uităm că autorul „Luceafărului” era urmărit (e vorba de agentul austro-ungar Grigore Ventura, cel care împreună cu poliția l-a băgat pe Eminescu la băile Mitrașewki în cămașă de forță!) și că fruntașii conservatori, în același spirit balcanic, au dat mâna cu liberalii în ceea ce s-ar putea numi o altă monstruoasă coaliție. În sfârșit, episcopul Melchisedec făcuse un raport de înființare la București a unui episcopat catolic, iar reacția gazetarului nu s-a lăsat așteptată. El constată, cu această ocazie, două aspecte: 1. creștinii eterodocși, mai ales cei de confesiune catolică, au fost în toate timpurile nu numai tolerați, ci chiar și îmbrățișați pe pământul românesc și 2. răspândirea confesiunii romano-catolice a fost pentru Casa de Austria în toate timpurile o chestiune de putere (s. a.), mai ales astăzi (”Timpul”, 20 mai 1883). E de amintit aici și o măsură luată de mitropolitul din Ardeal și Țara Ungurească Miron Românul care, sub forma unei circulare adresate protoiereilor oprește pe cler de-a lua parte la adunările populare care protestează cu atâta legitimitate în contra proiectului de lege al cărui scop e maghiarizarea institutelor secundare române de învățământ („Timpul”, 12 martie 1883). Închid seria de citate cu începutul unui alt articol din același ziar, apărut în 23 martie 1883: Cam în ajunul războiului oriental un român vorbea la Berlin c-un tânăr diplomat asupra roditoarei țări de lângă Dunăre, pe care o numea patria sa, înșirând străinului cai verzi pe pereți despre toate câte i se păreau bune în valea de jos a clasicului râu. „România? – răspunse diplomatul zâmbind. Iată o vacă bună de muls. Cât despre români, îmi vine a repeta vorba generalului Jaltuchin: Cel mai bun dintre ei e tot bun de spânzurat fără judecată”. Și acum, după această schiță, să repetăm versurile incriminate: Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii, așezate în „Doină” în urma altora ce exprimă tragedia unui popor și un vaier generalizat, românului rămânându-i doar ochii ca să plângă, acesta fiind răspunsul de o inimaginabilă cruzime a guvernatorului Kutuzov, după ce i s-a atras atenția în 1806 că trupele rusești au adus țăranul român la sapă de lemn. (Ion Nistor – „Istoria Basarabiei”). Așadar: Din Boian la Vatra Dornii/ Au umplut omida cornii și De la Turnu-n Dorohoi/ Curg dușmanii în puhoi, iar potopul străinilor are în vedere nu numai spolierea materială, ci și o deșertificare spirituală, ceea ce pentru poet e absolut inacceptabil. Oare pentru cine ar fi? Eminescu nu putea fi decât intransigent, el este omul deplin, nu numai al culturii, care n-a știut ce înseamnă să negociezi cu propria conștiință, un om pentru eternitate, iar cele două stihuri îi vizează pe pângăritorii idealului de libertate, smintiți ori mișei, netezind calea râvnitorilor, a celor ce nu o dată ne-au cerut pământ și apă, sub impulsul josnic al lui a avea (pe nedrept!) prin folosirea forței sau altor mijloace așezate sub umbrela acesteia. Și atunci, stau (strâmb!) și mă întreb (drept!): strigătul disperat al poetului întru apărarea identității naționale în fața nefratelui vânzător de țară și de neam poate fi considerată xenofobie? Pentru că Cine-au îndrăgit străinii aceasta înseamnă. Altfel spus, cine s-a pus în slujba străinului împotriva interesului național, iudele țarinii românești care nu au nimic sfânt, cei obișnuiți să facă genuflexiuni și pentru mai puțin de 30 de arginți. Și, Doamne, doar primul s-a spânzurat, în vreme ce ai noștri tot lasă urmași!… Când un român vorbește despre mentalul neamului său și ajunge la concluzia că acesta e impregnat de xenofobie, îl văd ca pe un călător, venit din… Patagonia care, oprindu-se pe aici, le cere pământenilor noștri să-i dea o carte reprezentativă pentru cultura lor. I se întinde un volum de Eminescu, iar acesta, neavând vreme să citească (ce uriașă pierdere de timp pentru el!), îl deschide la întâmplare, cum procedează cei ce ghicesc… trecutul și viitorul, folosindu-se spre a lor pierzanie de „Psaltire” sau „Evanghelie”, dă peste „Doina” și rămâne stupefiat. Domnule, ce poet și ce popor xenofob! De aceea s-au tot purtat pe aici atâtea neamuri, începând cu-acel oaspe/ Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe, ca să-i învețe pe nemernicii ăștia din jurul Carpaților ce înseamnă iubirea aproapelui. Și nici c-au reușit, pentru că românul mereu le-a aruncat vorbe de ocară: …tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iar ție dușman este,/ Dușmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste. Cercetarea fiind făcută în pas alergător (să nu se încrunte nimeni, pentru că mai toți petrecem sub imperiul vitezei), concluzia nu poate fi decât una singură, după care trântim o ștampilă cu formidabila inscripție „vizat spre neschimbare”. Să îndrăznească vreun parohielnic să nu fie de acord! Și totuși se mai găsește câte unul care spune că o asemenea judecată nu e doar nedreaptă, ci și ostilă. O conștiință dărâmată nu se mai recunoaște în Eminescu, în timp ce întrebarea fundamentală ar suna altfel: în ce măsură Eminescu s-ar putea recunoaște în mine?…, în noi?… Abia atunci poate ne-am trezi că suntem români cu o responsabilitate uriașă în fața istoriei și a lui Dumnezeu. Și atunci, care-i soluția? În nici un caz denigrarea. IOAN ȚICALO P.S. O știre de ultimă oră îmi aduce în fața ochilor gestul unui personaj extremist din Miercurea Ciuc. Acesta a ieșit în public având portretul lui Eminescu pe care aplicase, ca la circulație, semnul „interzis”. Ce să caute numele geniului „antimaghiar” pe plăcuța unei străzi din urbea lui? Nu m-am mirat. În Ungaria, organizația din care face parte respectivul a fost interzisă. Noi, în România (în România lui Eminescu), mai avem autorități?