Poetul Vasile Tărâțeanu în fața părinților săi

Cel mai recent volum de versuri al lui Vasile Tărâțeanu, ,,Eu sunt cel ce sunt/Ia istihnno toi hto e” (Alexandru cel Bun, Cernăuți, 2010), ediție bilingvă, româno-ucraineană, versiunea ucraineană aparținând lui Vitali Kolodii, scriitorul laureat al Premiului Eminescu la Suceava, pentru tălmăcirea ,,Luceafărului” eminescian, este dedicat memoriei părinților săi, Elena și Dumitru Tărâțeanu.

 

Dar nu numai atât, el apare cititorului ca un soi de dare de seamă a fiului în fața celor care l-au adus pe lume și l-au crescut, ca o poveste a sa, după o lungă, cât o jumătate de viață, poveste a celor trăite spusă pentru tata și mama. De aceea și fotografia lor împreună îți dă sentimentul că a fost făcută în acest moment al reîntâlnirii sufletești, și nu înainte de drum. În fundalul ei, casa părintească (surprinsă după plecarea mamei: ,,Văzduhul casei acesteia, /Încărcat de respirația ta (…) /Lumina casei acesteia, /Izvorâtă din privirea ta (…) /Tristețea casei acesteia, /Îndurerată de plecarea ta…” -,,Casă părintească”), în prag, fiul, martorul și mărturisitorul stranietății clipei: ,,De parcă n-aș fi fost un drum de țară /Plecat în lume ca să-și cate-un rost (…)/De parcă nici n-aș fi la mine-acasă, /Înstrăinat – un țipăt de cocor, /Și deasupra mea n-ar atârna o coasă, / Și n-aș fi vrut de mii de ori să mor”(,,Viu, de parcă…”). Cel care se întoarce este la rându-i părinte. Părinte marcat de tragedia pierderii unui fiu, al cărui trup, ,,mereu va arde /mistuindu-se prin ani /în căutarea miresei. //Geloasă-i moartea pe ea…“ (,,Că la nunta lui”). Este totodată conștient de lacrima de divinitate din om: ,,Ca un fluviu neîntrerupt /Curge prin noi, prin fiecare, /Din timp străvechi, dintru‘nceput /Lumina-i binefăcătoare” (,,Lumină nestinsă”). Ca și părinții, ca și casa, el poartă tiparul, mereu reluat, al unei patrii, inclusiv al geografiei sale: ,,…Marea Neagră /a ochilor mei(…)Munții Carpați /ai răbdărilor mele” (,,Rugă în trei”). Dar patria este mai ales limbă. De aceea, pentru cernăuțeanul Vasile Tărâțeanu, ea este deznădejde: ,,Bate vântul dintr-o parte, /Nu de viață, ci de moarte /De când nimeni nu cuvântă /Limba noastră veche, sfântă, /Nu mai suntem domni, stăpâni /Cum am fost fiind români(…) Să-ntrebăm în patru zări /Cine-mparte Țara-n țări” (,,Vânt cu spini”), dar și speranță: ,,Desfrunzind amintiri /Țara Fagilor renaște în muguri /aceleași dorințe. //Mlădițe noi /Bâjbâind spre lumină /dinspre arbori părinți” (,,Țara Fagilor”). Și, în primul rând, credință: ,,Despre Patrie /Să cânți /Imn de dragoste aleasă /Ca și cum /Ai cânta despre viața /Cea fără de moarte” (,,De Patrie”). Fiul le vorbește părinților, vorbind deopotrivă lumii, și despre poetul care este. Chiar dacă, mărturisește, ,,Sunt poetul despre care nu se vorbește încă /la ora de literatură contemporană /Profesorii nu aleargă-n căutarea operelor mele /Și elevii încă nu mă înjură în gând /pentru că ar fi obligați să învețe /pe de rost poeziile mele..” (,,Anonimus”), poezia este ce are mai de preț: ,,Când nu mai am ce pierde, /când nu mai am ce câștiga, /necontenit cântecul – /ca o bucurie mă inundă, /ca o durere mă străpunge, ca o ploaie mă liniștește /și așa iau totul de la început:/ pierderi – bucuriile, câștiguri – durerile…” (,,Cerc”). Melancolia și mâhnirea dau tonul dominant poveștii lungii călătorii (de câteva decenii, cu multe cărți) pe care Vasile Tărâțeanu o spune părinților săi, poeziile care le concentrează și le răsfrâng fiind și cele care îl duc pe poet ,,de la Margine la Centru” în literatură. ,,Bătrânul ceasornicar” este, între acestea, una din cele mai frumoase. Să o ascultăm: ,,Cu pielea tăbăcită /urc zi de zi /scările care înfășură turnul Primăriei /ca niște panglici scutecele noului născut //Zadarnic! //Orologiul vienez /nu mai bate ora exactă. //Ce teroare-i să știi /câți ani de înstrăinare trecut-au de atunci și să mai știi, /că nu-l poți obliga /să măsoare cu exactitate timpul înapoi – /spre origini”.