O carte de excepție: ,,Dicționar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale”

Titlul cărții de față, ,,Dicționar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z)” (Cartea Românească, București, 2010), devine edificator pentru ceea ce și-a propus și a reușit autorul. Iată, așadar, o trecere în revistă a personajelor lui Caragiale, altfel zis, o galerie a acestora realizată cu tact și inteligență prin punctarea importanței fiecăruia.

 

Pentru aceasta, Gelu Negrea apelează la eseu, chiar dacă specia în cauză nu e deloc simplă, adică la îndemâna oricui. (Se înțelege pe cine vizează trimiterea). De altfel, în deschiderea volumului, Domnia Sa precizează că ,,orice tentativă de definire a eseului” pare a fi ,,obstaculată” (termenul îi aparține) de nu puține dificultăți ,,generate nu de sărăcia materialului supus reflecției”, ci, dimpotrivă, de abundența referirilor ,,până la granițele inhibiției”. Gelu Negrea propune ca modalitate de realizare a investigației sale eseul, modalitate de ordin enciclopedic, ce constituie, după opinia sa, „emanația unei conștiințe individuale confruntate cu un univers problematic asumat”. Cu alte cuvinte, eseul (asupra căruia Gelu Negrea se oprește nu întâmplător) se află la intersecția spațiilor de frontieră dintre literatură și alte sectoare sau domenii ale spiritului. De unde și diversitatea, amplitudinea speciei atingând și vizând filosofia, literatura, morala, istoria, sociologia și altele. În textele caragialiene, Gelu Negrea găsește ,,aproape o mie patru sute de personaje”, după cum ne-o și spune, dintre acestea reprezentative, deci semnificative, fiind circa o sută cincizeci. Celelalte nu dispun, nu au forța și atributele necesare spre a fi cotate astfel, rămânând așadar doar apariții sumare sau ,,de umplutură” (după expresia autorului). De altfel, Gelu Negrea le grupează într-un Inventar exhaustiv al personajelor lui I.L. Caragiale. N-are rost să insistăm asupra acestora, însă trebuie adăugată doar această precizare: că autorul nu agreează critica literară, căreia îi și vede ineficiența, sfârșitul: ,,Dacă va rămâne cantonată în vetustul perfid al gloriei de odinioară, dacă se va încăpățâna orgolioasă să nu se schimbe radical (…) critica literară își semnează deja, manu propria, certificatul de deces” (subl.n.). Personajele lui Caragiale capătă, sub penița lui Gelu Negrea, definiții mai mult decât semnificative, impunându-se prin precizia caricaturală a comportamentului. Sâsâitul Agamiță Dandanache și ascensiunea sa pe scena politică reprezintă un ,,accident regretabil și irelevant”, așa cum Conul Fănică se impune ca ,,un personaj de mare modernitate a construcției literare”. În același timp, Efimița (din ,,Conul Leonida față cu reacțiunea”) se relevă a fi ,,strategul din umbră”, adică ,,cel care organizează și conduce jocul discuțiilor politice”, în vreme ce Tipătescu devine ,,un don Juan romantic”, ceea ce face ca însăși comedia ,,O scrisoare pierdută” să ,,treacă norocos, după cum consideră Gelu Negrea, pe lângă dramă”. Ca să nu mai vorbim de Rică Venturiano, caricatural și neîndemânatic, ridicol și prețios, devenit o ,,imagine emblematică pentru gazetarul român demagog, sforăitor și găunos” din care se profilează viitorul ,,om politic veros și detestabil”. Iată de ce Nicolae Manolescu, în textul reținut de autor și așezat pe coperta volumului, consideră că ,,Dicționarul subiectiv…” al lui Gelu Negrea ,,propune o lectură nouă a operei unui clasic al literaturii române” și desigur ,,o revizuire” ,,a evaluărilor aflate în circulație”. De unde și importanța deosebită a cărții de față, care, în mod semnificativ, s-a bucurat de aprecierile critice de până acum. Grăitor în acest sens devine faptul că volumul în cauză a fost de curând distins cu Premiul pentru critică literară (eseu) al Asociației Scriitorilor din București, ceea ce relevă semnificația și originalitatea operei în cauză și vine să confirme valoarea acesteia.