Drumul

Da (deși pornirea este ca în fața morții să zici „nu”), Adrian Păunescu a murit. Poate că în fiecare dintre cei care îl poartă cumva în biografie (fie că l-au apreciat, fie că l-au contestat, fie că și-au impus să le fie indiferent), ieri a murit ceva sau e pe cale să se piardă. Fiindcă A.P. a generat atitudine. Poate că fiecare dintre noi a dialogat cumva, măcar o dată, cu A.P. – poetul, ziaristul, promotorul de spectacole ce umplea stadioanele cu mii de oameni, mai ales tineri, lansatorul de talente și de idei, politicianul etc.

 

A împrumutat și poate că a trăit din însuflețirea lui ori l-a contrazis cu o vehemență similară cu a lui; s-a simțit, în apropierea sa, cu câteva (sau pentru câteva) ceasuri mai liber ori dimpotrivă… …Îmi amintesc că prin optzeci și ceva iarna, într-o seară de după ninsoare și viscol, m-am înghesuit în sala prea mică pentru el și ai lui a Casei de Cultură. Spectacolul întârzia și aflarăm apoi că mașinile cu baladiști și tehnică se opintiseră prin nămeți și se răzlețiseră. Peste vreo două ceasuri începură a ajunge pe scena rece câte unii, apoi chiar el, cu vestea că autoritățile vor să taie din spectacol, zice-se că pentru economie de curent. Instalațiile de sonorizare oricum nu erau încă ajunse, iar el a impus (vremelnic) imperativul: spectacolul se va ține, chiar și în șoaptă, la lumina lumânărilor și lanternelor! Iar unii chiar au adus lumânări și lanterne. Dar n-a fost să fie tocmai cum a vrut și cum am fi vrut, iar pe la 10 noaptea ne-am trezit izgoniți într-un oraș glacial și întunecat. Tăcut și posomorât. Cei care aveau lumânări le aprinseră, să-și găsească mai ușor drumul…