Iar dac-am să mor…

Moțiunea nu a trecut. Ei și? Se știa că nu va trece privind lucrurile chiar din tabăra opoziției. Dacă nu-ți place ciorba nevestei, degeaba o critici. Până nu faci altă ciorbă, pe aia de ți-a făcut-o doamna ta o mănânci. Opoziția s-a mărginit să critice, nu să pună altceva în loc. De aici și lehamitea privitorului de pe margine, ca și reacția politică a sindicălimii. Pe de altă parte, în pofida a ceea ce clamează pe față, sunt destui în realitate de acord cu multe dintre măsurile guvernului, pentru că trebuie curmate excesele unei democrații de gașcă.

 

Măcar și pentru că acele măsuri readuc în actualitate principii (chiar dacă discutabile unele, ca în cazul pensiilor militarilor), deci readuc în actualitatea vieții românului tema moralității, și tot merită cel puțin atenția noastră. Ne-am debarasat cei mai în vârstă sau n-au deprins cei mai tineri sensuri profunde care guvernează existența comunității, dispariția sau absența lor subminând orice efort al aceleia de a se coagula, întări, impune. Disoluția statului nu este o gogoriță și, în binecunoscutul spirit mioritic, am pornit pe calea asta cu cântec de fluier înainte! Înainte unde? Așa că în acest smârc să nu ne mire că puterea își trâmbițează victoria, cu o fățărnicie egală cu inactivismul opozanților săi. Moțiunea s-a prăbușit ca o boltă sub care stâlpii de susținere erau mai scunzi decât ar fi trebuit. O știau și meșterii, și diriginții de șantier. Atunci pentru ce a mai fost nevoie de ea? Poate doar pentru a ne arăta încă o dată că acest guvern există chiar și cu zero susținere din partea parlamentarilor Puterii, care au jucat fotbal de pe margine… Uite că se poate, fie că fluierăm mioritic sau nu.