Profesorul, lingvistul și semioticianul Paul Miclău este deopotrivă poet, prozator, eseist și traducător. Scrie cu egală măiestrie în română și franceză, excelând cu precădere în genul sonetului, pe care l-a inovat sub aspect prozodic, fiind cunoscut și recunoscut pentru aceasta de către specialiști.
A publicat recent câteva volume de sonete, Clipă fără sfârșit, Instant sans fin. Sonete, Ed. Cavaliotti, București, 2009, Comorîstea. Sonete, Ed. Mirton, Timișoara, 2009, Sonetul despre sine, Ed. Semne, București, 2009, Starea de sonet, Muzeul Național al Literaturii Române, București, 2009, publicații ce coincid cu celebrarea a două sute de ani de sonet românesc, iar pentru sonetist a două mii de sonete, deținând, astfel, recordul în materie în țara noastră.
Abordând temele clasice ale dragostei, timpului, vieții, morții, femeii, creației, sonetele micleine compun o autobiografie, un jurnal interior al autorului care consemnează sistematic data și locul elaborării fiecăruia. Dar cum era de așteptat, poeticianul, semioticianul și poetologul lasă urme specifice în te-matica sonetului, propunând metasonete în care scriitura, arta și sonetul sunt teme de predilecție. Lexicul este presărat, ici și colo, cu termeni tehnici, scapă și din condeiul teoreticianului, în timp ce experimentul prozodic, practicat cu ingeniozitate, duce la înnoirea formei generice.
Poetul și poetologul propune șapte categorii ale lumii ca sonete, în care intră ”sonetul transcendent”, sonet de dincolo de lume în care spiri-tul devine sens, iar sonetul cântec de sfere, ”sonetul interior”, care se instalează în inimă și îi preia ritmul, ”so-netul exterior” consacrat naturii cu ploaia de sonete, ”sonetul trupului feminin”, model de imaginare a corpului femeiesc ca un sonet, ”sonetul ca scriitură”, în care relația de metasonet se întemeiază pe poemul care se autoscrie, ”sonetul ca ființă”, ce se manifestă ca ființă și intră în relație cu omul, pentru a ajunge până la a șaptea categorie – ”degradarea sonetului” – ce cunoaște procesul trist de metamorfoză inversă, de cădere în absurd, de deza-gregare a matricei.
Dacă în prefața la ultimul volum, Starea de sonet, Mihai Dinu propune în prefață un elogiu ingeniozității metrice, marcă a sonetului miclein, am putea propune prin această scurtă prezentare un elogiu adus poetului nebun după sonet, care și-a făcut din sonet casă, ființă și duh, după cum o ilustrează pe deplin sonetul care urmează:
Sonete-n nemurire
Al nemuririi drum pavat e cu sonete
Și pietrele le-au pus îndemânateci zei
el taie la răscruci cereștile alei
aici stelare flori menite-s să ne-mbete
în iz de dumnezei cu barbă și cu plete
În albul lor discurs sunt urme de condei
ce zumzăie discret în spații cei lactei
cu valsul violet jucat pe îndelete
În valuri de-absolut spectacolul de verbi
e bine altoit de îngerii superbi
Silabe roiesc făr’ limite de sferă
vocalele dau glas înaltelor tăceri
și iscă-n sinea lor semantice plăceri
iar timpul istovit e scos din orice eră
Comentarii