„După ce n-am mai fost cineva, nu mi-a cerut nimeni rest”

Interviu cu dl ION SIMINICEANU, fost primar al Sucevei

De Ion Siminiceanu se leagă cel puțin jumătate din istoria modernă a municipiului Sucea-va. A fost primar al orașului (două mandate, în perioada ’72 – ’80), apoi prim-vicepreședinte al Comitetului județean de partid (iar ulterior, ambasador în Cuba), pe vremea în care ce vedem astăzi în jur se construia. Prin „efortul oamenilor muncii”, dar sub conducerea sa. Mulți ar fi tentați, poate, să-l repudieze, tocmai pentru că aparține epocii PCR, „epocii Ceaușescu”, însă, după spectaculoasa schimbare de regim din ’89, în oraș și în județ s-a construit prea puțin, la modă fiind mai degrabă demolările. Orașul și județul arată așa tocmai pentru că a existat un Ion Siminiceanu și alții ca el, iar istoria unei urbe nu poate fi aruncată la gunoi. Nu poate fi ștearsă cu buretele. E ca și cum ai vrea să urci la Cetatea lui Ștefan, la statuia ecvestră a domnitorului, fără s-o iei pe scările de metal și fără să ajungi la statuie. Pentru că, în 1977, Ștefan a primit repartiție pe deal, în bronz și travertin, tocmai de la Ion Siminiceanu. Ideea scărilor îi aparține, printre altele. Ne-am permis un interviu cu domnia sa, fără false pudori ideologice, vrând să desprăfuim, într-un oraș înecat în molozul perpetuei reconstrucții, o cărămidă din istoria deja construită. Am dorit să stăm pur și simplu la taclale cu un om, pentru că, în vremuri ca ale noastre, încărcate de politică unsuroasă, de proiecte magnifice și de realizări, adesea cât oul de picheră, omul e lăsat întotdeauna în plan secund.

 

– Stăm de vorbă cu Ioan Siminiceanu. Născut la 18 februarie, 1930. În comuna Corni, Botoșani. Regățean…
– E bine, numai că nu e Ioan, ci Ion. Înscris la notarul comunei așa, Ion. L-am avut învățător pe Iluță Danieliuc. Un învățător bine pregătit, frumos, elegant și cu maniere. Fecior de gospodar, din sat de la noi. Nu era agresiv în formarea copiilor. Era tolerant. Părinții mei erau țărani. 4 ha de pământ și încă 5 ha de pădure. 4 copii și a mai adus mama încă unul în 1946. Am fost 5 băieți.
– Cum erau acele vremuri?
– Am crescut la munca câmpului. Primul copil. Eram pregătit la învățătură. Îmi plăcea, mă atrăgea cartea. Îngrădirile materiale, taxele școlare nu prea ne permiteau să visăm. Din ’40, tata a fost tot concentrat… Pe urmă a făcut războiul în Rusia… A trecut de Odesa. Era artilerist, șef de tun, ostaș bun. Costache Siminiceanu. Voia să facă ceva din copiii lui. A plecat pe front și eu am rămas cel mai mare acasă. N-am întrerupt școala nicio zi. Am făcut 7 clase, cum era pe atunci, apoi am dat examen la o școală de meserii, la CFR, în Pașcani. Era greu, domnule, vă închipuiți. Am mers 10 copii din sat și am intrat numai eu singur, după care am fost muncitor la CFR un an de zile. Dar n-am renunțat la școală. Visul meu era să devin student… Îmi era dragă cartea…
– Ați pornit de jos. Cum era, ați îmbrățișat ideologia comunistă pentru că credeați în ea sau de nevoie?
– De nevoie. M-am legat de școală din nou și am urmat Școala muncitorească, specializarea Matematică-Fizică, la Brașov…
– Stalin, parcă se chema orașul…
– Da, Stalin. Am scris, pe Tâmpa, „Stalin” cu brăduți, noi, elevii. Pe urmă, i-au tăiat ăștia, după ani de zile. Am terminat cu o medie foarte mare. M-au repartizat, pentru că aveam bursă, la Filosofie-Istorie la București. „C.I. Parhon”. În 1952.
– Ați ajuns ce visaserăți, student. Era perioada Labiș…
– Studenția a fost visul meu, era o mare dorință să ajung student și am ajuns. Pe atunci, citeam enorm literatură. L-am cunoscut pe Labiș. Și personal, și indirect. El, din Mălini, avea o mătușă care a fost învățătoare în Corni. Aia avea o fată care era studentă la București. Ne vedeam și îmi vorbea permanent de Labiș. Un poet extraordinar, dar din alt aluat decât mine…
– Era perioada obsedantului deceniu. Vă distrați, ca studenți? Era timp pentru așa ceva?
– Am făcut, 5 ani, facultatea. N-am avut niciun „suflețel”, cum îi spuneam calificativului „suficient”. Statul mă întreținea. Luam 100 de lei pe lună. Tributurile pe care le plăteam erau prezentările unor eroi, ale unor cărți proletcultiste. În timpul reuniunii noastre, ieșea unul și citea, de exemplu „Amintiri despre Zoe și Șura”… Toată lumea știa că este momentul pe care trebuie să-l suporte. Apoi se dansa. Se dansa…
– Ați avut funcții în partid pe vremea aceea?
– Nu. Am mers cu valul, așa era atunci… Dar n-am avut funcții în partid dintr-o dată. M-am înscris la 30 de ani. Deși, am fost curtat de la 18 – 19 ani… Dar nu m-am înscris. Am fost confirmat în PCR de-abia la Suceava, când eram profesor. Am fost întâi repartizat la Institutul Politehnic, la Galați, ca asistent la Economie politică. Nu am mai stat, nu-mi plăcea, venind la Regiune, la Suceava. În 1957, Suceava avea peste 7000 de cadre didactice necalificate, care aveau liceul de 10 ani, fără bacalaureat. De la Regiune, m-au repartizat inspector școlar la Darabani, unde am stat 2 ani. Am făcut, pot zice, niște mici minuni, calificarea necalificaților, spații școlare, mai multe… Mi-au dat drumul în final și am venit la Suceava. Am fost încadrat director la Liceul Pedagogic Suceava…
– Liceul Pedagogic, unde este Muzeul de Științe ale Naturii, astăzi…
– Da, unde e parcul. Erau mari directori: Obadă, Richter, personalități ale învățământului bucovinean. Și spuneau: pe cine a pus director la pedagogic? Un băiet. Un băiet? Da, aveam 28 de ani. Nu aveam nici definitivatul. Mi-am dat definitivatul pe urmă, la Iași, în Pedagogie, cu mari personalități în comisie, cu Ciopraga, Bârzănescu, cu șeful filosofiei de la Iași, unul al dracului, și, dom’le, am luat cu 9,86! Am fost șef de Centru universitar Iași.
– Ați intrat apoi, în pâine, pâinea de partid…
– Între timp, m-am căsătorit. Ea fiind șefă de promoție la Geografie. A terminat la „Cuza”, la Iași, cu 10. A fost profesoară, directoare de liceu, a reușit peste tot de una singură, nu trebuia s-o ajut eu… Ne-am respectat și ne-am ajutat. În 1960, am intrat în partid. Trebuia de-acuma… M-au primit candidat la Darabani și m-au confirmat aici. Tot în ’60, m-au ales deputat regional, în Sfatul regional. În ’65, m-au ales deputat în Marea Adunare Națională, pentru Darabani. Știți, eu, pe unde am trecut, am încercat să văd oamenii, dincolo de toate. Am încercat să ajut… Veneau la mine ca la Sfântul Munte. I-am ajutat, pentru că îmi stătea în puteri. Mi-a plăcut omul, ca instituție. Poate pentru că eram fiu de țăran, poate pentru că am studiat Filosofia… Liceul Pedagogic era majoritar de fete. Veneau copii în special de la țară și am avut două clase, 80 de copii. Foarte buni. Cu o moralitate sănătoasă, cu dragoste de muncă. Sunt azi învățători sau profesori universitari. Rectorul Conservatorului din Iași, Viorel Munteanu, mi-a fost elev. Alții sunt juriști de mare ținută. Pedagogie le predam și filosofie, pe urmă sociologie.
– Cine era primar în 1960?
– Știu că Emil Bobu era președinte de regiune. Suceava era un oraș medieval, nu mult deasupra perioadei lui Alexandru cel Bun. Poate că exagerez, dar așa l-am perceput eu… Foarte puțin evoluat. Drumuri vicinale, cu clădiri vechi, cu magazine vechi, cu evrei, care dădeau sarea și piperul în comerț. Un oraș prăfuit…
– În 1972, v-au pus primar…
– Am fost mai întâi vicepreședinte la Regiune. Le-am dus înalta tensiune celor din Botoșani, pe relația Dorohoi – Darabani – Horodiștea, am realizat drumul asfaltat de la Dorohoi până la Hudești. La Suceava, am trecut la Institutul Pedagogic. Prorector.
– Ați pus bazele institutului, din câte cunosc.
– Am susținut utilitatea lui. Am mers cu Bodnăraș la București și i-am convins că e nevoie de institut. Și s-a făcut… În ’72 m-au ales primar și am rămas până-n ’80. Vei fi propus, mi s-a spus. Ce părere ai? De unde contracandidați, pe vremea aceea? Mata ești gospodar mi-a spus Miu Dobrescu. Am nevoie de un gospodar. Un om înțelept, Miu, așa mi-l amintesc. Citit. Avea orașul 1000-2000 de apartamente, dacă erau făcute și astea. Drumurile erau vicinale, neasfaltate.
– Se spune că străzile înguste ale Sucevei nu permiteau accesul decât al unei Volgi și al unui Molotov, un autocamion rusesc…
– În centru, erau 800 mp de drum cu piatră cubică, macadam. Le-am lărgit totuși, străzile. De atunci, nu s-au mai lărgit. Sistematizarea orașului este legată direct de promovarea mea ca primar în 1972.
– Aveați fonduri…
– Aveam planuri de stat de făcut. În acest plan, prioritară era construcția de locuințe. 1200 de apartamente pe an. Aveam pe urmă modernizarea străzilor. Care a început în fața Prefecturii și de acolo s-a tot mers. La ieșirea spre Ițcani, până la ieșirea spre Fălticeni, drumuri pe 4 benzi, trotuare, benzi pentru trandafiri. Două benzi de trandafiri, de la intrarea în Suceava și până la Ițcani… Și gard viu, pe o parte și pe alta, cu care tăiam mizeria. Când înfloreau gardurile vii, îți luau vederea… Secătuisem toate pepinierele de trandafiri, de la Arad, de la Simeria, din țară. Trandafiri mari. Aveam probleme seara, cu tricotezele de la Zimbru. Veneau cu sacoșa, cu foarfeca, harști!… Dar aveam echipe de băieți ce stăteau camuflați și, când veneau astea, le luau. Și, cu infraroșu, le pozau pe toate. A doua zi, când intrau la fabrică, Domnite, directorul, le vedea pe toate. Pfeei!… Ce era?!!… Erau de tot felul. O secretară de BOB, soție de mare activist… Scandal… Nu se mergea până la Miliție, dar era de ajuns, o vedea toată fabrica. Fura flori, auzi… Să revin la străzi. Fosta Karl Marx, Curtea Domnească de acum, și câteva străduțe în jur, Meseriașilor etc., aveau piatră de râu… Canalizare era. Austriacă.
– Apa caldă?
– Era un singur CAF, cazan de abur fierbinte, de la CCH. Unul singur… Dar să revin la străzi. Am mers cu schița de sistematizare, împreună cu arhitectul Ghiță Chirilă, la Ceaușescu… Și se uită el, strâmbându-se, ăăă… greu decola, vorbea greu… Pe aici trebuie!… Am făcut săpături pe Transfăgărășanul nostru, puțuri pe Serpentinele noastre, până pe strada Cernăuțiului. Am făcut o parte din stradă, dar aud că în toamnă termină cei de acum. Dea Dumnezeu! Ne-am ținut, domnule, de străzi. Aveam două stații Reiser, acuma e una singură pe tot județul. Eu aveam două. Ce am mai avut? În 74 – 75 – 76, în toți anii, am luat locuri fruntașe pe țară, la întrecerea pe municipii. Erau premii mari. Din banii ăia, am cumpărat stații de asfalt, din fosta RDG. Am cumpărat un repartizor de asfalt… Să nu mai dai la lopată.
– Ați realizat simbolul orașului Suceava și poate al județului. Statuia ecvestră a lui Ștefan…
– Când am venit eu, singura statuie era a lui Ciprian Porumbescu, făcută de un sculptor sucevean de acuma, dar de loc din Dorohoi… Statuia lui Ștefan e a lui Bârleanu. Iftimie. Am târguit-o noi, cu marele sculptor de cai, Butunoiu, la început, bată-l să-l bată… Ce nu mi-a plăcut e că, de dragul calului, Butunoiu, artist, sacrifica eroul. Cai avem, dar n-avem Ștefan cel Mare, deși erau niște cai superbi cei ai lui Butunoiu… La Bârleanu era altceva.
– Cui i-a venit ideea amplasării pe deal? Din punct de vedere arhitectural, o recunosc mari arhitecți de astăzi, e extraordinară.
– Amplasamentul a fost al meu. Așa l-am vrut pe Ștefan. Cu dreapta arătând spre Hotin. Cu buzduganul spre Hotin… A venit Bârleanu, a mai adus un sculptor, în tinerețe legionar… Statuia a venit ca o necesitate, de a închide laturile pieței centrale. Piața centrală a orașului are 3 laturi. Fundalul, pe Casa de Cultură, cu statuia lui Petru Mușat, lateralele, cu magazinele și cu IRE și turnul. A patra latură e cea trasată de statuie. Să o închidem, să îi facem un punct de sprijin pe dâmb. Am făcut o machetă așa cum arată statuia acum și am mers noaptea să vedem cum arată… Eu nu știam sistematizare. De la Ileana și de la Costache din Corni nu învățasem asta. Aveam un sfat de mulți specialiști, îi chemam de la București, de la Cultură etc.