România

România mea nu-i neapărat întocmai România ta, așa cum România ta nu-i chiar aidoma cu România lui. Însă hai ca, măcar o zi (iar ziua aceasta ar putea să fie un exemplu pentru ziua de mâine și pentru cea de poimâine), să punem Româniile noastre, ale tuturora celor care ne spunem români sau cărora ni se spune români, să stea dimpreună, una peste alta, una lângă alta și una în alta!

 

Româniile toate. Cele pe care le moștenim, pe care le știm, le intuim, le căutăm și le visăm, deopotrivă să fie și laolaltă să fie chiar și cu cele pe care le dăm uitării sau le distrugem, cu vină și fără de vină. Româniile din amănuntele cele mici, Româniile perisabile și cele statornice, țările noastre tricolore, toate, de oriunde vor fi fiind ele. Cele prozaice și cele poetice, cele pline de clișee și cele fără de clișee, cele senine și cele înnegurate, cele care se cred a fi fiind buricul lumii și cele mereu periferice, la margini de Europă, de Balcani sau de imperii de odinioară, de azi și de mâine. Româniile cu epitete (mioritică, profundă, părăsită, normală, săracă, bizară, nedescoperită, surprinzătoare etc.) și cele fără, cele dezbinate și cele unite, cele plăpânde sub vânturi și cele înveșnicite cu temei, Rrromâniile cu mulți de „r” și cele fără de niciunul…
Hai să dăm mână cu mână! Vă sună, poate, a vechi, a fals? Câtă vreme ne regăsim inima, nu ne poate suna astfel!