Istoria unei așezări, oricât de mică ar fi, oglindește, „în miniatură”, desigur, întreaga istorie a poporului român din care face parte acea așezare, pentru că o istorie generală nu se poate scrie fără o istorie locală.
Una dintre aceste așezări, situată la limita dintre râul Șomuzul Mare și Bucovina de altădată, în mijlocul căreia îmi desfășor misiunea încredințată de Dumnezeu ca slujitor al Sfântului Altar, este satul Petia. Este minunat să asculți oameni care îți vorbesc despre satul în care s-au născut și să observi că nostalgia lor îi face să devină cu fiecare clipă a retrăirilor mai senini la chip, cu ochii umeziți de cele mai curate lacrimi. Și mai minunat este să întâlnești pagini așternute de cei ce au considerat firesc să zugrăvească crâmpeie de viață a lumii satului drag. Tocmai aceste „minunății”, care pentru mine au devenit valori, „mi-au șoptit” în suflet că acestea nu trebuie să se piardă în negura timpului, ci trebuie să dăinuiască în conștiința generațiilor care vor urma, ca o călăuză a petrecerii lor pe aceste meleaguri.
Comentarii