Neobositul și prolificul istoric literar sucevean Nicolae Cârlan ne-a oferit recent o nouă carte: Nicolae Labiș – Corespondență (Editura Lidana, Suceava, 2009). Este prima care reunește o parte din corespondența labișiană risipită în diferite publicații și în instituții de cultură. După cum mărturisește Domnia Sa, cartea este menită, „alături de celelalte, apărute din 1958 încoace, să se constituie ca o lespede la edificiul Nicolae Labiș, OPERE COMPLETE…” Este, însă, mai mult decât „o lespede”; este – putem spune – o schiță a edificiului.
Nicolae Labiș… cuprinde prefața „Coordonate biografice în corespondența lui Nicolae Labiș”, ABREVIERI și „Notă asupra ediției” semnate Nicolae Cârlan, precum și două părți: „Emitent – Nicolae LABIȘ”, cu 46 de scrisori, dintre care 9 facsimilate și „Destinatar – Nicolae LABIȘ “, cu 37 de scrisori, 5 dintre ele facsimilate. Prefața (19 pagini) conține o meticuloasă analiză a scrisorilor, cu corelări și comparații perspicace între conținuturi, date, indicii, sugestii, cu ipoteze și deducții (când date și indicii nu există sau sunt incomplete) pentru trasarea coordonatelor biografice din vremea școlarității poetului. În căutarea datelor și semnificațiilor majore ale biografiei labișiene, cum le dorește, autorul sucevean cedează greu imposibilității de a elucida unele goluri informaționale.
După încadrarea lui Nicolae Labiș în contextul anilor ’50, sunt desprinse trăsăturile psiho-intelectuale (sinceritatea cuceritoare, eleganța, discreția, pasiunea pentru cultură-literatură), preocupările creatoare („truda peniței”), ecourile în public ale celor publicate, începutul presiunilor asupra „puiului de cerb” să scrie cum convine partidului, iar pentru aceasta să se mute la Iași și apoi la Școala de Literatură „Mihai Eminescu” din București. De asemenea, sunt descrise condițiile și aspectele fiecărui mediu în care a intrat. Aflăm că scrisorile din perioada fălticeneană arată „portretul artistului (forțat să rămână etern) în (fragedă) tinerețe”, înzestrarea lui cu spirit critic, ironic, autoironic (după cum se manifestă, putem considera autoironia o altă formă a ironiei) și tot mai polemic. Rar la această vârstă, „Spiritul (auto) critic… – afirmă autorul volumului – se afla mereu în preajma sa, ba chiar făcea parte osmotică din propria-i ființă poetică…” Având o astfel de structură, constrângerea să accepte multe modificări impuse de cenzură în Primele iubiri (1956) a fost cu atât mai dureroasă, căci acest volum nu îl mai reprezenta (a spus-o el însuși). În solidaritate cu demnul poet, N. Cârlan demască și substratul altui act ucigaș moral: „Excluderea din organizația de bază a Uniunii Tineretului Muncitor („balamucul pe care l-am pățit la școală și din care cu vai nevoie am putut să ies mai teafăr decât intrasem”, cum îi scrie el lui Dragoș Vicol), o manevră odioasă vizând, în fapt, scoaterea sa din competiție, căci cu alte mijloace, cele intrinseci creației poetice, Labiș nu putea fi depășit…” Spre 1956, Nicolae Labiș este chinuit de „năzuința spre libertate”. Năzuința – subliniază istoricul literar – „răzbate recurent din mai toată opera sa” și sub influența mișcărilor revoluționare internaționale culminând cu cea din Ungaria. Dacă, abia ieșit din preadolescență, relatează prietenilor evenimente cotidiene (preponderent, culturale), întâlniri cu fete, mici – și decente – șicane pentru escamotarea flirtului cu acestea, la Iași și București este preocupat de problemele mari ale devenirii sale prin creație, scrisorile lui conținând tot mai consistente judecăți morale și critico-estetice în favoarea realismului critic sfidând realismul socialist, ca și aspecte poematice și eseistice, iar într-o scrisoare (cea despre niște precupețe) aptitudinea pentru umor în proză alertă, ori, în alta, pentru satiră. Tot alert apare într-o situație „imposibilă” din cauza lipsei unei locuințe și când, „bolnav de nervi”, a demisionat de la „Gazeta literară”. Specializat (și) în Labiș, istoricul literar mai reconstituie mobilurile lucrului la volumul Lupta cu inerția (prefigurat prin motive și expresii din Destinderi și din Omul comun), ca și ale suspiciunii oficialilor că el prezintă un „pericol social”. Comentariile pertinente ne ajută să constatăm propensiunea labișiană pentru evaluările – mature – deopotrivă asupra extraesteticului și esteticului. Nu putem să nu fim de acord cu ipoteza că dacă nu ar fi fost alungat brutal din viață, Nicolae Labiș ar fi putut „să se afle astăzi, la vârsta unei senectuți glorioase, între noi, ca exponent al literelor românești de maximă amplitudine și altitudine axiologică”. Ca și în alte lucrări ale sale, Nicolae Cârlan își construiește textul cu luciditate, atitudine justițiară, demersuri critice sagace și percutante, stilul său antrenând la con-sens cu el. Este cazul să-i mulțumim pentru fapta sa editorială.
CONSTANTIN BLĂNARU
Comentarii