Viață & cărți. Îl admir pe Manolescu, pe Niky Manolescu (cum îl dezmierdau studenții), de când l-am descoperit: de acum vreo 30 de ani. A lucrat la formarea mea (în fiecare joi îi citeam faimoasa cronică în România literară) mai abitir decât a făcut-o orișicare magistru din universitatea ieșeană.
Îl admir pe Nicolae Manolescu pentru junețea lui imbatabilă și incurabilă, pentru echipamentul său riguros intelectual, pentru gustul fin și rafinamentul său extrem de elevat. Și-l mai admir… cetățenește pentru că:
> are nevestică tânără căreia i-a făcut copil (acum vreo 6-7 ani);
> e ambasador UNESCO vivace și dovedește lumii că România nu-i doar neam de retardați și stupid people (vorba lui Silvică Brucan, pișicherul evreu și jmecherul revoluționar);
> era mare fustangiu în universitate, asta o spun studenții lui, și că – de ce nu, doar oameni suntem – a răsturnat și a rotit multe muieri la viața lui;
> a citit și a comentat, cu franchețe și caracter, enorm de multe cărți, erijându-se într-un infailibil arbitru al valorilor;
> are casă de vacanță; și cunoaște pe de rost toți munții patriei, așa de mult îi plac drumețiile, călătoriile;
> este președintele Uniunii Scriitorilor (apropo, în luna ce vine, vor fi alegeri la vârf);
> Istoria sa critică a înregistrat, la târgul de profil, un succes de vânzări ieșit din comun;
> are 70 de ani și mai bine;
> și mai pentru că, acum, are sub tipar, la Paralela 45 (a lui Călin Vlase, fostul său student) volumul de memorii Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă…
Săptămâna viitoare, anticipând luminița tiparului, în revista „Cațavencu” vei putea citi despre plagiatul lui Eugen Barbu și reacția lui N. Ceaușescu. Oo, ce tărăboi a mai fost la vreme! Ce scandal! (Poate vom reveni.). Încolo…
Sigur nu e bine să fii puțin la simțire și cu neobrăzare multă. Cum de ce?! Bicoz așa vrea prietenul nostru Pascal, care Pascal Bruckner, un filosof al naibii de agreabil (al… nimicului, al sexului, al rutinierului, al…) zice în cărțulia apărută la Editura Trei, Euforia perpetuă (eseu despre datoria de a fi fericit). Ochi și urechiușe, ficat și pancreas. Inimă? În cele din urmă…
Vulgaritatea nu este stângăcia omului din popor necivilizat, obiect clasic de batjocură pentru nobili; ea începe cu burghezul gentilom mimând aristocratul care nu va fi niciodată, marchează în special o etapă decisivă: invazia maselor în maniere și moravuri, altfel spus, ridicarea inferiorului la același rang cu superiorul. Este o consecință a egalității, un simptom al unei epoci care a pretins să sape ierarhiile, să înlocuiască noblețea cu meritul, să acorde tuturor aceeași șansă. Valorile sunt aplatizate, diferențele – șterse: femeia de lume se poate dovedi o prostituată, demnitarul cel mai înalt – un aventurier de joasă speță…
Cartea este mișto! Scrisul este splendid, baletul ideilor e seducător. Mai hai un calup, atuncilea:
Comentarii