Când i l-a adus fiică-sa acasă de ginere, acum vreo 20 de ani, nenea Ghiță n-a fost deloc în-cântat. În primul rând nu-și putea imagina că pe ginerele unui gospodar bucovinean îl poate chema Aristide, când e plină lumea de Grigore și Ion. Apoi, ploieșteanul grăia cu „pă” și „dă”, de parcă se dădea mare domn inginer între oamenii cumsecade de pe uliță. Și mai făcea și pe sclifositul, că el nu mănâncă mămăligă de barabule, până și-au dat seama că habar nu avea că barabulele-s tot cartofi ca ăia de la Ploiești, dar că îi era rușine să spună.
Și toate ca toate, dar când ginerică a decretat că tochitura, făcută de soacră sa chiar din godacul crescut a-nume pentru vizita lor de Crăciun, e otravă pentru stomac erau să îl scoată afară din casă pe fanfaron cu măturoiul cel mare cu care vântură frunzarul toamna.
Dar acum Ghiță stă frumușel cu ginerele Aristide Popescu pe trunchiul cel mare din grădină și zâmbesc galeș unul la altul cu păhăruțele de țuică în mâini. Ba, după vreo cinci rânduri, se pupă cu „țoc” pe obraji, ca oamenii care nu s-au văzut de mult. Au trecut anii și Aristide e Adi când vine în vizită la socri. Cu aceeași ocazie specială îi înghite cu grijă pe „pă” și „dă” și, chiar de nu îi iese graiul bucovinean, măcar încearcă să vorbească literar, ca ăia de la televizor. Ciocnește cu spor păhăruțul cu „doctorie de prună” cu nea Ghiță și se jură că n-a mai băut decât la Câmpulung așa ceva de bun. În schimb, soacră-sa vorbește de el la vecine ca despre boțul de aur al familiei și se laudă că e băiat bun și o răsfață pe fiică-sa cu plimbări prin alte țări. A renunțat să-i vâre ginerelui pe gât tochitură, dar asta după ce bietul s-a lăsat doftoricit de indigestie cu ceai și prișnițe făcute de o babă și după ce au descoperit că sclifositul de flăcău avea și el un talent nebănuit și greu de egalat – era mare meșter la fript carnea pe grătar într-un anume fel.
Domnul Adi, abia venit într-o scurtă vizită în Bucovina, tocmai moșmondea o fripturică atunci când l-am zărit, aplecat pe grătarul pe care i l-a făcut socru-său în curte special. Bătrânul îl seconda de pe trunchi și îi ținea cu grijă licoarea pentru „botezat”. Pentru că nu era un grătar banal, cum face tot românul și în balcon dacă vrea, ci o friptură a bucătarului inventiv – grătarul bețiv.
„Auzi, doamnă, ce face băiatul ăsta e știință curată. Se vede că a citit la chimie în facultate. Uite cum le amestecă pe toate, de îi iese carnea de bou bătrân fragedă și dulce ca puiul de căprioară”, ne spune foarte mândru bătrânelul cel vesel și un pic afumat. Bucătarul de vacanță surâde un pic stânjenit, pentru că nu e obișnuit să-și bage străinii nasul le el pe grătar. Dar, contrar vechii convingeri a moșu-lui cum că ar fi un încrezut și un sclifosit, inginerul ne po-vestește fără fasoane secretul care i-a adus pacea cu socrii și recunoașterea între neamuri ca expert… culinar. „Păi nu e nicio magie, iar când am văzut asta prima oară habar nu aveam de chimie. E vorba de faptul că alcoolul frăgezește carnea. Folosește toată lumea vin la friptură, și nu numai pentru gust. Eu folosesc vinul când fac la grătar pasăre ori purcel, dar dacă frigem la rotisor vițel sau berbecuț ori dacă prăjim pe grătar bou bătrân, cum zice tataie, păi punem ceva mai tare. Ar fi două moduri în care eu pregătesc mâncarea asta de le place lor atât de mult. Să zicem că frigem la proțap un vițel. Păi trebuie crestat bine, frecat cu ier-buri și sarea o dăm mai la urmă, ca să nu se spele cu sosul cu care îl ungem. Trebuie jar adevărat, și nu flacără. Aici e chestie de antrenament… Pe urmă trebuie să băgăm niște țepușe de fier în el, că alea se încing și îl coc și din interior. Dacă nu e prea tinerel, îl țin o zi în baiț de vin sau în apă fiartă cu niște vodcă, mirodenii, puțin zahăr și oțet. Dacă e cruduț, doar îl ungem în timp ce se prăjește cu vodcă tare ori coniac, amestecat cu ulei, așa cum facem noi acum cu fleicile astea puse la prăjit obișnuit. Apoi întoarcem și tot ungem, de multe ori. Se face carnea mai repede și are un gust bun. Asta e așa, pentru când ai timp. Dar ceea ce lor le-a plăcut prima oară a fost o rețetă pe care o știu din armată, că ne puneau să facem la popotă pentru când le veneau oaspeți de sus. Luam carne de porc, mai ales ceafă ori ceva cu un pic de grăsime, o tăiam cam cât două degete și o băteam cu forță, dar cu grijă să nu o rupem. Mă rog, cam cum fac doamnele cu șnițelul, dar ieșea o fleică groasă și mare cît farfuria. Luam fiecare fleică și dădeam pe ea un pic de sare, dar nu multă, niște piper și nucșoară și cimbru uscat. Când nu aveam astea, dădeam muștar pe o parte a fleicii. Apoi ungeam bine cu ulei pe ambele fețe și le clădeam într-un vas mare, una peste alta. Între ele puneam bucăți de ceapă și căței de usturoi zdrobiți din gros, băteam bine la urmă, puneam teascuri și o greutate, să nu se ridice. Abia în final se pune minunea. În armată făceam un mare carcalete din ce aveau ăia în depozit ori prin birouri. Amestecam bere cu vin și cu coniace ori vodcă… Am pus și lichior odată, de chimen… Era ucigător coctailul, dacă e să o luăm așa, dar îl turnam căldicel peste carnea aia bătută și lăsam să stea până a doua zi la umbră, la rece. Când îi venea rândul, cel ce era de ser-viciu scotea fleicile, le scurgea un pic, le ungea cu ulei ori untură topită, le săra și le prăjea pe grătar. Nu vă pot spune ce gust bun pot avea. Ei bine, asta am făcut și eu de mi-am cucerit socrul, numai că am pus doar bere, ca să nu creadă oamenii că îmi bat joc de ei ca un răcan revoltat. Acum însă, uitați aici ce bombă cu alcool ține tataie. De ce credeți că rezistă și nu gustă din ea? Pentru că am amestecat țuiculiță cu coniac, ulei de măsline și vin frăguță, anume pentru grătar. Poftiți să vedeți dacă am avut dreptate, e gata imediat”, spune ginerică înveselit brusc după ce l-am ascultat cu gura căscată, ca soacră-sa odinioară.
Nu e doar laudă ce spune omul… Carnea „îmbătată” și rumenită miroase acum ca o regină din imperiul fripturilor speciale și nu prea poți, de poftă, să aștepți să se răcorească măcar. Cu o felie gene-roasă de pâine proaspătă intermediară se potrivește perfect și alunecă pe gât fără sta-vilă. Să nu bei apă rece, îți spun aproape în cor autorii capodoperei de pe grătar. Mai bine un strop de vinișor din ăsta frăguță, că tot a mai rămas în sticlă… Sau poate o dușcă de țuiculiță. Fără egal la gust, adusă din beci special pentru cine poate ține isonul celor doi gospodari antrenați de dimineață la respectiva degustare de vacanță…
Comentarii