Îmi cer sincer scuze

Am promis, din considerație pentru minunata Șpilța, cățeaua copilăriei mele – cățea de curte, dar și de stână, eroină într-o luptă cruntă cu o lupoaică ce dăduse la oi, pe care a scărmănat-o și a pus-o pe fugă –, am promis deci că nu mai scriu despre câini. De apartament, de curte, de maidan – că maidan a ajuns orașul din această perspectivă –, de adăpost special etc. Nu mai scriu, că nu are rost.
Iată însă că s-a întâmplat o minune (prevăzută recent chiar la această rubrică): câteva sute de delegați ai caninelor maidaneze sucevene au convocat un congres ad-hoc în pădurea dinspre Adâncata, profund mâhniți de textul unei tablete semnate de Dumitru Teodorescu.

 

Ei au adoptat în unanimitate o rezoluție, pe care au trimis-o pe mail redacției. Din considerente deontologice, dar mâhnit la rându-mi de reproșurile față de gestul meu incanin, reproduc frazele-cheie din rezoluție: „Ne exprimăm profundul dezacord cu textul incitant al unui cetățean care se pretinde director de ziar și formator de opinie, text care instigă țăranii, și nu numai, pretextând că am fi turbați, să ne ucidă cu parul, cu pietre, cu furca, cu ce apucă. Ne înspăimântă o asemenea atitudine și o înfierăm cu fermitate, considerând-o ca pe una specifică vremurilor feudale și nu celor democratice, precum cele pe care le trăim împreună astăzi, cot la cot, inimă lângă inimă, specia canină liberă și cea umană, liberă și ea!”.
Au dreptate. Și, dacă mai pot repara ceva cu gestul ăsta, îmi cer sincer scuze. Și o rog pe b.b. să ia act.