Când, în urmă cu vreo doi ani, am început să redescopăr cartierul Zamca (cel puțin partea dinspre Catedrală), l-am găsit eminamente de mâțe și de cotoi. Coabitau în bună pace cu locatarii, destui dintre ei având grijă să îngrașe această populație urbană de pisici și motani. Iar ele, felinele, nu-i supărau decât în câteva nopți de fierbinte rut, cu glasuri de ciudați homunculi de film horror. Apoi, în grădina mare de betoane a Zămcii a prins a se rătăci și câte un zevzec de câine, asimilat rapid în postura de staroste de mâțe. Mai în urmă, chiar lângă blocul în care locuiesc au apărut, nu se poate ști de unde, vreo cinci dulăi costelivi; de-abia se mai țineau pe picioare. Doi mă așteptau în fiece dimineață în fața ușii imobilului, iar unul, parcă mereu adormit, stătea mereu de-a latul pe picioarele înalte și slabe (ca un cal trudit), de eram nevoit să tot trec peste el. Dintr-o dată au dispărut cu toții, ăștia mari și schilavi, de parcă ar fi fost teleportați într-un alt oraș, într-o altă poveste.
L.D. CLEMENT
Până să înțeleg că am ajuns chiar să-i regret, ceva mai departe în scurtul meu drum matinal se interpuseseră alții, răi și urâți. Mi-au arătat clonții și m-au mârâit câteva zile la rând, până să dispară la rându-le într-un neant doar al javrelor. Însă deunăzi, în intersecția Mărășești, o haită nouă, risipită în propria derută. „Au adus iar marfă!”, mi-am spus urmărindu-i cum (deocamdată) se feresc de oameni și mașini, cum, străini, adulmecă neștiute mirosuri, cum încearcă să înțeleagă viața „la târg”. Apoi s-au răzlețit și ei, de-ai fi zis că nici n-au fost. În orașul cel mare și primitor, poate că și-au găsit deja locul: în putoarea unui buncăr, în închisoarea unui adăpost canin, într-un prag de magazin, de unde te caută cu priviri galeșe și flămânde… Vezi să nu-i ai și-n pantalonii dumitale!
Comentarii