Din calendarul popular

Caloianul

Caloianul, acest duh mitologic, dar și obicei calendaristic, figura cândva ca o taină tămăduitoare a omului, practicat în ceasurile de cumpănă pentru invocarea ploii care să fecundeze glia ce i oferea viață omului.
 

Ceremonialul Caloianului, care purta diverse denumiri locale, precum Caluian, Călian, Scaloian, Muma Ploii, Tatăl Soarelui, Colian, era un ritual ce se practica, în general, pentru dezlegarea ploilor după o perioadă îndelungată de secetă, dar avea loc și la începutul verii, indiferent de starea atmosferică. De obicei, Caloianul începea în marțea sau în joia a treia de după Paști, dar, în funcție de situație, avea loc și în restul verii. Această datină, de sorginte neolitică, mult răspândită în spațiul carpatic și chiar în cel vecin, s-a practicat și în Bucovina, până prin anii ’60, secolul trecut. Spre deosebire de alte ceremoniale ritualice, Caloianul a suscitat mai multă atenție din partea colectivităților tradiționale, el desfășurându se mai multe zile în șir. Pentru buna desfășurare a Caloianului se alcătuia o ceată impară, de până la 33 de fete sau chiar una mixtă. Ceata, astfel constituită, își alegea o vătășiță și o gazdă, vătășița având sarcina să conducă alaiul într o desfășurare complexă și completă, gazda oferind condiții optime pentru derularea alaiului. Fetele confecționau o păpușă, de obicei din lut, care întruchipa un bărbat (Caloianul), pe care o puneau pe o scândură, în jurul căreia avea loc un ritual funerar. După unele amănunte pregătitoare, se forma cortegiul funerar, când una dintre fete ținea loc de preot, alta de dascăl etc., altele duceau praporii confecționați ad hoc, alta purta „sicriul”, restul alcătuind trena cortegiului. Întreg cortegiul jelea Caloianul mort, prin versuri precum: „Scoală Ene Caloiene /Și descuie porțile, /Să dai drumul ploilor, /Să curgă pâraiele, /Să răsune văile, /Ca să crească pâinile. /Că de când n-a mai plouat /Pământul s-a uscat /Și lumea s-a răsturnat /Iar pietrele au crăpat /Și verdele s a uscat /Și izvoarele au secat”. În prima zi, Caloianul se îngropa într un loc tainic, pe ascuns, pentru ca să nu fie descoperit de răufăcători, care i-ar fi profanat „mormântul”. După acest aspect, ceata se întorcea în sat, fetele umblând pe la toate casele și adunând alimentele necesare ospățului funerar. A treia zi, Caloianul era deshumat și dus la o apă curgătoare, fiind dat pe aceasta la vale, timp în care din nou se bocea. Apoi cortegiul funerar se întorcea la gazda aleasă din timp, loc unde se desfășura un adevărat ospăț funerar, un praznic la care participau de obicei toți tinerii din sat, uneori fiind chemați și lăutarii. Caloianul era un ritual care simboliza o semidivinitate meteorologică, totodată ilustrând moartea și învierea dintr un cult străvechi al vegetației, mai ales când se desfășura primăvara, după sărbătoarea pascală. Între Caloian și soare exista un fel de filiație spirituală de ordin mitic, cu răsfrângere către atribuțiile meteorologice și vegetaționale. De fapt, Caloianul întruchipa imaginea antropomorfă a spiritului unei divinități care era sacrificată demult, pentru invocarea ploilor necesare ogoarelor, când acest spirit era invocat să se urce la cer să sloboadă ploaia atât de dorită. Datina Caloianului putea fi întâlnită și în satele de pe Valea Sucevei, până prin anii ’60, secolul XX, dar într o formă mult simplificată, când, în timp de secetă, se putea vedea plutind pe apa râului păpuși puse în sicrie minuscule. În această zonă geografică se obișnuia să se zică: „…a murit tatăl soarelui și a înviat mama ploilor”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: