Un model de confraternitate demn de urmat

De la prozatorul de origine udeșteană Constantin T. Ciubotaru, am aflat încă de acum trei ani că la Roșiorii de Vede-Teleorman, oraș relativ mic, există și colaborează zeci de scriitori și alți creatori în arte și științe reuniți în Asociația Culturală „Mileniul 3”, care sînt frecvent prezenți în diferite publicații din țară. O confirmare a mesajului din titlu ne-o prilejuiește recenta carte a lui Liviu Comșia, Scriitori roșioreni (Editura TIPOALEX, Alexandria, 2008), care ne înștiințează, între altele, că zece scriitori din acest spațiu au tipărit, între 2003 și 2008, nu mai puțin de 52 de cărți.

 

Scriitori roșioreni cuprinde articole și studii dedicate celor două antologii județene (una a copiilor și adolescenților, alta a adulților) și unui număr de 24 de „milenariști”. Desigur, cu excepția udeșteanului (pi-vot spiritual acolo), neputîndu-i cunoaște direct pe baza cărților lor, nu ne putem angaja în confruntări critice cu „portretele” acestora, dar ne putem însuși „meridianele” și „paralelele” trasate de un spirit critic cu competență interdisciplinară dublată de rectitudine credibilizatoare, cu un stil rafinat, cel al autorului cărții menționate. Cu privire la antologia Ne-poții lui Moromete. 13 scriitori din Teleorman (2003), girată de un scriitor și comentator literar bucureștean „de succes” (Horia Gârbea), Liviu Comșia demon-strează pertinent eterogenitatea principiilor alcătuirii, valorile și deficiențele ei, oportunita-tea sau inoportunitatea sub-sumării antologaților „moro-mețianismului”, acceptînd numai ce se cuvine. Cu toată confraternitatea și maleabilitatea, semnatarul nu abdică de la exigența critică, privește totul obiectiv și constructiv, între argumente folosind con-cepte sau teorii de poietica speciilor literare reprezentate în volum. Toți autorii evaluați în carte beneficiază de cîte o schiță de sinteză foarte utilă. Paginile consacrate lui Constantin T. Ciubotaru au o mare consistență, autorului recunoscîndu-i-se originalitatea pregnantă. Opiniile valorizatoare, juste, merită să-i fie măcar spicuite. În legătură cu monografiile Liceului Economic și Bisericii „Sfîntul Ioan” din localitate, la care C.T.C. este prim coautor, criticul face considerații irecuzabile. Despre romanul Securiștii au fost extratereștri! (2008) spune că este insolit ca idee, formulă și structură (de tip SF) prin conceperea unei lumi paralele cu cea de pe Pământ pe o altă planetă, Gemeni, aflată la un progres de trei sute de ani, cu un mod de viață hipertehnicizat, cu muncă robotizată și fără servicii secrete, fără boli și luptă pentru existență, deci ideal, un exemplar al ei, Tizul (El), „spionînd” pămîntenii, în primul rînd dublura sa, Eu (autorul povestitor), cu care se antrenează într-un lung dialog „investigativ” (la cel de-al doilea, și retrospectiv, și polemic), cu multe subtilități și savuros în expresie, dovadă a harului narativ; dialogul se soldează cu descoperirea de-ficiențelor proprii și cu de-clanșarea aspirației la reomenire. Criticul arată și că acest dialog nu este destul de lim-pede pentru a rezulta aspectele antitetice ale celor două lumi, că pierde pe drum personajele secundare și eșuează în final, în defavoarea imaginii socie-tății noastre. Blestemul șar-pelui de piatră (2006) este o inspirată valorificare – tot polemică, e de adăugat – a unei legende luminătoare pentru istoria noastră, iar protago-nista, Drăguța, un personaj an-tologic, o emblemă a tragicu-lui românesc dintotdeauna, realizat prin apelul la tehnici vechi și de efect (jurnalul), prin „darul satiric și percepția iro-nică asupra societății noastre. Pitici pe creier (2005) pro-iectează un alt personaj tragic (profesor-alter ego) tratat cu surîs din lacrimi într-o autobiografie romanțată și dra-matizată originală a unui au-tor care, ca persoană, oferă un necontenit și neobosit spectacol cotidian, iar ca pro-zator utilizează cu naturalețe o diversitate de procedee ge-neratoare de umor: comicul de limbaj, calamburul, insinua-rea, dubla intenție a limba-jului, deturnarea de sens. (…) Omul mai întîi, apoi autorul participă cu toată ființa lor la montarea acestor „scene de viață cotidiană”: mimica, jocul luminii în priviri, muș-chii feței… Acest roman preia în proză procedeele teatrale din primele lui volume. Îmbucurător este că în a-precierile de mai sus subsem-natul a fost „validat” în cele mai multe impresii consem-nate în „Crai nou” anterior citirii acestei cărți, ca și în cele despre Umor prin ANchior (2007), din nr.8-9 / 2008 al revistei „Bucovina literară”. De asemenea, că evaluările făcute de Liviu Comșia au ha-rul de a fertiliza receptarea, de a incita, astfel că putem adăuga și alte cîteva afirmații / punctări: în Securiștii…, C.T. Ciubotaru a conturat abil, prin Tizul, macrosocialul de pe Gemeni, limbajul său este colocvial, frust, colocvial și uneori „colorat”, cu multe creații lexicale omologabile, iar aici, și cu terminologie tehnică, dar, furat de mesajele inedite și preocupat mai mult de exploatarea surselor umo-rului (decisiv pentru atracti-vitatea prozei), scriitorul a lăsat în subsidiar tipologia, încît, neasumîndu-și alți „subiecți” semnificanți decît Eu și a pierdut din dimensiu-nea socială, așa cum – de acord cu constatarea d-lui Comșia! – în Blestemul… nu a atins dimensiunea istorică; Tizul este o existență atrofiată de senzorialitate și afectivi-tate, fadă, știe totul despre pămînteni, dar nu se cunoaște pe sine (lipsindu-i), are o dublură, dar nu este capabil de dedublare, comunică (une-ori impetuos), dar nu se co-munică, totul fiindu-i „de-mascat” și conștientizat vo-lubil de Eu, prin psihologia sa declanșator al aspirației lui la reumanizare; toate prozele sale au teatralitate, sînt „oferte” pentru transpuneri pe scenă, iar Securiștii… se pretează la un film SF. O – recomanda-bilă – reluare creatoare a acestui roman ar putea da o capodoperă. Scriitori roșioreni ar trebui să fie difuzată și în zona noastră…