În parcarea cu amintiri

Oameni, fapte, întâmplări. Strânse în mănunchi, toate acestea, prin forța cuvântului scris, pot înfrunta timpul, nu neapărat în sensul transcrierii unei realități, cât al impactului la nivel informațional: contactului cu o lume ce se pierde, din ce în ce mai mult, în tunelul timpului din urmă.

 

În această idee, profesorul Emil Simion „pornește la drum”, poposind „în parcarea” cu amintiri, pentru o percepție „direct cu sufletul.” Este, potrivit spuselor sale, „o încercare de revenire în timp în ținutul Udeștiului”, printr-un volum de factura lin-senină – Urme în oglinda vremii, Suceava, 2009. Fostul profesor și director (coordonator) de școală, de la Udești, scrie drept, nepărtinitor, chiar și atunci când unele dintre personajele cărții sale (puține la număr) nu-și prea mențin verticalitatea. Surprinși cu mai multă, sau cu mai puțină aureolă deasupra capului, „eroii” cărții „detectivului” Emil (câțiva dintre ei deja nu mai sunt printre noi) au primit cu ovații această carte care, trebuie spus, e cu totul și cu totul specială. Oricum, citirea de către autor a câtorva „piese” de rezistență, cu ocazia lansării volumului la școala din Udești, cu o parte din cei vizați de față, a avut menirea de a în fierbânta spiritele, hohotele de râs fiind stin-se, în unele cazuri, cu lacrimi. Imaginile celor două coperte ale cărții ne trimit cu imaginația la două uși: una de intrare, cu drumul de intrare în „cetatea” Udeștiului și cealaltă, cea de-a doua, ușa de ieșire, cu imaginea „Everestului” udeștean (dealul Oadeci) în maximă splendoare. Urme în oglinda vremii este o carte structurată în două părți: „La Udești, cuvinte alese de suflet” și „Pe urme dragi sufletului meu.” Grația naturală, în „sectoarele” fierbinți ale cărții (din cea de-a doua parte), lucrează, mână în mână cu sensul ușor ostentativ, potrivit principiului cauză-efect. În prima parte a volumului, alcătuit din articole publicate de autor (în ziare și reviste) de-a lungul timpului, cele închinate regretatului Mircea Motrici au strălucirea meri-tată. O strălucire ce se trans-formă iute în revoltă, la împlinirea unui an de la dispariția acestei personalități bucovi-nene: „Un an fără Mircea Mo-trici și abia acum îi dezvălui nemulțumirea ce o avea față de unii scriitori suceveni care, cât a trăit, n-au scris măcar o frază despre cărțile lui.” Spații largi sunt alocate de către autor spiritualității udeștene (pusă mult în evidență, în ultima perioadă, de învățătorii Aneta și Dumitru Iacob-conducătorii Societății Culturale „Unirea sub Oadeci”), cu nu-me sonore în trecerea timpului: Eusebiu Camilar, Valeria Boiculesi, Gavril Rotică, ar-himandrit Dionisie Udișteanu (redescoperit de Mircea Mo-trici), academician Haralam-bie Mihăescu, Mihai Camilar, Gheorghe Vasile Ciubotaru, Constantin Călin, Constantin Stefuriuc, Constantin T. Ciubotaru (recent primit în Uniu-nea Scriitorilor din România), Ioan Căpreanu, Valeriu Cimpoieș. A mulțumi publicul cititor: iată o menire ușor de înțeles, dar greu de aplicat. Saltul pe care îl face Emil Simion (în partea a doua a cărții), renun-țând la o parte din propria sa delicatețe (atât de viu expri-mata în întreaga sa ființă), pentru a trece în forță la ale scrisului, a avut rostul său, facilitându-i accesul pe făgașul liber al impetuozității impu-se. Povestirile din „Pe urme dragi sufletului meu” privesc un trecut nu prea îndepărtat. Relațiile dintre directorul școlii (autor) și subordonați (din carte) sunt din cele mai bune, chiar dacă unii (puțini la număr) „driblează”, contând pe mirajul suavității lor salvatoare. Oameni, fapte, întâmplări, trec prin filtrul de afectivitate al autorului, regăsindu-se într-o scriere antrenantă, „parafată”, clipă de clipă, cu ștampila format mare, cu înscrisul: „conform cu realitatea”. Scenele aduse în lumină de Emil Simion își trăiesc redeșteptarea prin desprinderea lor de pe pelicula alb-negru înregistra-tă, în taină, cândva. Pornind de la titluri („Girectoru e frumos”, „Cuconade”, „Bomboane de iepure”, „Haitele”, „Re-gizorul, cuiul, milițianul și bombardonul ”, „Heidi”, „Spionul”, „Stuchina”, „Bididie, Bididie !”, „Celavecul Bodnariuc” etc.) și pătrunzând în „materia” propriu-zi-să, observăm cât de nonșalant și provocator (e un fel a spune) se plimbă autorul, prin spații ce îi sunt „oferite pe tavă” (de viață): ochi să ai, că mintea lucrează mai pe urmă ! Întâmplările cu tâlc, din această a doua parte a cărții, sunt numeroase, fiind în contrast cu ținuta rigidă, scorțoasă, de pe afișele „cu sfinți”.