Am început să-mbătrânesc… (,,Deși mai cred că mi se pare…”)

Eram un grup de băieți tineri pe care, în respectul memoriei unora dintre noi, nu îndrăznesc să-i numesc ,,cheflii”. Auzisem melodia Ioanei Radu de zeci de ori și nu ne prea făcea justiție.

 

Tinerețea și voia bună fierbeau în noi și doar de gândul bătrâneții nu ne ardea pe atunci. La paharul mereu plin și la taifasul pe cinci voci, melodia ne părea pe atunci nelalocul ei. Doar când veneam acasă și dădeam pieptul cu problemele cotidiene ale părinților sau ale bunicilor, doar atunci înțelegeam că e o problemă. Deseori privirea mi se oprea scrutătoare la fața mamei, cu ridurile care începeau să-și facă prezența și gândurile mă purtau fără să vreau la cutioarele cu cremă și alifii, care nu își prea îndeplineau speranțele pe care mama și le punea în ele. Pe un fotoliu învechit și ros de patina vremii, ședea bunicul și moțăia. Eram sigur că și el, la rândul lui, și-o fi petrecut cândva ceasurile la cârciuma din colțul străzii, unde prietenii lui chicoteau sau faceau haz unul de celalalt. Ce n-aș fi dat să știu ce se perinda pe ecranul memoriei lui! Am știut mai mult sau mai puțin despre ,,vârsta de aur”. Vedeam bătrâni gârboviți trecând încet, parcă măsurându-și pașii, iar pe alții îmbătrâniți frumos, cu părul ca platina, înalți și tari ca brazii și care nu se văitau că bătrânețea ar purta cu sine ,,haine grele”. E adevărat că se văitau de distanța care parcă a crescut între casă și stația de autobuz sau că ziarul a început să tipărească litere mult mai mici. Și ce era cu apropoul adus de versurile lui Minulescu despre un bătrân și o băbuță, care, pare-se, arătau ca două jucării stricate, ce mergeau ținându-se de mână? Bunicul meu mă privea mustrător. Și ca să fac povestea mai scurtă, săptămânile trecute am auzit că o tânără pereche pe care o cunosc îndeaproape sărbatorise nu de mult șapte ani de la nunta lor. Perechea fericită, copiii unor prieteni, îmi este tare dragă. Am auzit noutatea și nu prea mi-a venit să cred. Vorba Ioanei Radu: ,,Fetita mea, ieri un copil…” Îl cunoscusem pe băiat pe când avea 6-7 ani,în casa bunicilor lui din Drumul Sării. Dupa ani și ani și-a legat viața aici, în Toronto, de aleasa inimii lui. Acum sărbătoreau 7 ani de la nuntă. Și eu, unde mă plasam eu? Dacă mama mirelui devenise mamă-soacră și au mai trecut și șapte ani de atunci, înseamnă că eu am îmbătrânit. Sau dacă baiatul meu, care a terminat studiile la ,,Queens University” în Kingston (Ont), și-a înregistrat acum fiul la aceeași facultate, este și ăsta un semn că eu am trecut la pastura verde? Aha, de aceea plătesc mai puțin la TTC și la cinematografe! Și, ca să pună sare pe rană, am primit și o legitimație de ,,senior”. Puțină burtică, chelia e subiectul glumelor care spun că nu părul cade, ci chelia crește. Și mai puține sau de loc cluburi de dans. Acum vizitezi case de bătrâni, prietenii te invită la a 75-a aniversare a nașterii, bei ceaiuri și elimini zahărul, ca și înghețata sau cinzeaca de odinioară. Vocabularul ți s-a îmbogățit cu noi cuvinte, precum ,,cholesterol”, tensiunea pe care o încercai la întâlnirea cu Mărioara are acum o altă explicație, pomenești de ,,prostată”, ,,artrită” etc. S-a împuținat și numărul prietenilor sau a foștilor colegi și una din rubricile căutate în ziarul de dimineața e cea de ,,In memoriam”… Dar ne-am învățat și ne-am obișnuit să ne ținem tari. Ehei, acum se trăiește mult mai mult! Alte vremi erau înainte. Bătrâni de 80, 90 de ani sau mai mulți consumă sănătos din bugetul statului. Știu că nu trebuia sa mă duc la spectacolul musical al lui Cotabiță și nici să rezist stoic la muzica din repertoriul ,,Compact”. Nu era pentru noi, cei din ,,vârsta de aur”. Dar eu, unul, nu mă dau bătut și când mi-o fi lumea mai dragă, am să mă urc într-una din zile pe o treaptă înaltă a scării ce numără anii și am să privesc în jos. Și am să strig să mă audă o lume. Nu am ce să regret nimic din ce am făcut în anii care au trecut. Singurele regrete sunt legate de ceea ce nu am făcut când aș fi putut face și am neglijat. Și, parafrazând iar pe Ioana Radu, am să cânt: ,,Nu am să fug de adevăr/ Nici n-am s-ascund un fir de păr/Acum că este timpul meu/Nu-mi va veni prea greu să spun/ Îmbătrânesc, dar nu-mi pare rău…” Parol. Sau cum spune românul: ,,Pe bune!” HARRY BEER, Canada