Sâmbăta trecută, dis-de-dimineață, după o seară incendiară la cel mai tare Bal al Bobocilor, oferit de, cine credeți?, Colegiul ,,Petru Rareș”, patru tineri pasionați de literatură, adică Sabinne Țăranu, Dumitrița Roșioru, Mihai Cârjă și… subsemnata, Clara Popadiuc, pornim într-o misiune importantă: să asistăm la prima ședință din acest an școlar a Cenaclului Național „Săgetătorul” din București, din cadrul Centrului Național de Excelență al Elevilor Creatori.
Nu ne-a păsat că era vorba de un drum de 12 ore dus-întors, că am avut parte de o noapte nedormită înainte (vinovat fiind deja pomenitul Bal…) și că plecarea era la 5,00 dimineața. Am luat rucsăcelul și am pornit la drum. Nu singuri, ci însoțiți de prieteni protectori: domnul profesor Gheorghe Cîrstian și soția acestuia. În drum spre București, ne-am testat forțele cu de toate: concursuri de poezie (gen: Cine scrie mai repede o poezie pe tema morții?), discuții interminabile în contra-dictoriu, legate de literatură, școală, profesori, lună, stele ș.c., privitul pe fereastră, pri-vitul în gol, privitul după sim-paticul controlor de bilete etc. A existat adesea și tentativa de a mai citi câte ceva, de pildă fragmențele din Scrisorile… lui Llosa. Cu toți am fost de acord că a meritat efortul. Care efort? Efortul de a ne testa forțele… Până să ajungem la destinație, anume Biblioteca Metropolitană, n-am fost scutiți de peripeții. Ca să vă faceți o idee, vă dau un sfat: Nu apăsați din greșeală butonul rotund și roșu din metrou, pe care scrie „Nu apăsați decât în caz de urgență!”, pentru că e posibil să aveți probleme cu o voce și cu un nene, care ,,știe ce spu-ne” (vorba lui!). De asemenea, asigurați-vă dinainte că aveți idee cam care e drumul spre locul unde doriți să ajungeți, ca să nu întârziați mai mult decât e cazul… Am avut și no-roc, iar acesta s-a numit Tudor Lăzărean, fost elev la ,,Petru”, absolvent de Informatică: îndrumați calm de către acesta, prin jungla metroului, noi, cei șase excur-sioniști suceveni, ne-am atins țelul și am ajuns cu emoții mă-rite la destinație. Biblioteca Metropolitană e prin Centru, e mare și frumoasă și îi stă bine unde… stă. Are camere înalte, spațioase și solemn-in-time, ceea ce nu-i puțin. Odată așezați, am intrat în… imortalitate. În sala respec-tivă, cu un mare vitraliu ce da spre stradă, se desfășura o ac-țiune a Bibliotecii, comemo-rarea poetului Gheorghe-Duță Micloșanu, la care participau câțiva scriitori și prieteni, ședința de Cenaclu urmând să se desfășoare după acest eve-niment. Domnul Tudor Opriș, directorul Centrului Național de Excelență, ne-a primit pe toți cu brațele deschise și cu un umor caracteristic: ,,A, iată-i pe sușevieni! E bine că ați ajuns, dragilor, ca să pu-nem deja masa…”. Erau de asemenea prezenți și alți scriitori cunoscuți, pre-cum prozatorul Iuliu Rațiu și poetul Gim Lurian, președinta Cenaclului, liceanca bucu-reșteană Ella Maria Șunei, elevi și profesori, personal al Bibliotecii. În deschiderea ședinței, în-totdeauna „plăcut surprins de tinerele talente”, după cum el însuși a afirmat, domnul Opriș a lăudat o dată în plus munca elevilor creatori, precum și truda profesorilor lor. Ședința ca atare a fost coordonată de către domnul profesor Cîrs-tian. Acesta n-a uitat să amin-tească admirativ de generația anterioară, alcătuită din ta-lente remarcabile, reunite sub genericul ,,Turnătorii”, apoi ne-a prezentat pe fiecare. A citit întâi poezie Mihai Cîrjă, elev de la „Ștefan”. Cei prezenți au fost impresionați de calitatea textelor lui, re-marcând mai ales tendința eseistică a autorului. De altfel, Mihai este și autorul unor remarcabile eseuri filosofice, care, mai neacademic spus, ,,te lasă mască”. A citit apoi poezie, cu ma-re, prea mare emoție în glas, Dumitrița Roșioru. Domnul Tudor Opriș și colegii dum-nealui au apreciat ,,femini-tatea și fluxul intimist” al versurilor. Spre deosebire de aceștia, Ella Șunei, veche cenaclistă, versată în meserie, ca să spun așa, a fost categoric împotriva abordării unei astfel de poezii, care „nu exprimă forță”, recomandându-i autoa-rei schimbarea degrabă a registrului poetic. Păreri și păreri… A urmat Sabinne Țăranu, care a citit un eseu poetic. Deși emoționată și ea, înainte de a citi eseul, a cerut permisiunea de a vorbi scurt despre o idee sugerată de cartea lui Llosa, numită mai sus: potrivit aces-teia, literatura ne cuprinde su-fletul și devine parte a noastră, hrănind-o cu sensibilitatea din noi, așa cum hrănim un parazit (,,o tenie”) care s-a cuibărit în organismul nostru. Foarte interesantă ideea, prilej pentru cei prezenți să o în-toarcă pe toate fețele. Ar fi trebuit să urmeze subsemnata, dar, cum eu nu scriu (încă) poezie, rolul meu (da, rolul, fiindcă mărturisesc acum că-mi place la nebunie teatrul, fapt remarcat și de cei prezenți…) a fost acela de reporter, anume de a strânge păreri și impresii și de a le așterne pe hârtie. Ceea ce și fac acum… Ca să dovedesc scriptic efi-ciența acestui rol, vă voi oferi câteva mostre din aprecierile celor prezenți la ședința de Cenaclu. Iată ce ne-a spus, între altele, poetul Gim Lau-rian: ,,Pe un poet e suficient să-l asculți citind o singură poezie, ca să-ți dai seama dacă e un poet veritabil sau nu… El nu face o gaură în pământ, ci o gaură în ceruri (…). De ase-menea, el trebuie să cunoască și operele celorlalți scriitori pentru a se defini pe sine”. Domnul Tudor Opriș a dat glas unei idei pe care, în fond, o mărturisim cu toții: ,,Poezia adevărată e scrisă doar de copii și de nebuni, pentru că ei spun fără ocolișuri tot ceea ce simt. Se întâmplă însă ca unii să nu-și dea seama că sunt copii, și alții că sunt nebuni (…). Doar actorul reușește să ridice textul poeziei de pe orizontală pe verticală și să facă auditoriul să înțeleagă ce spune.” Un sfat dat în unanimitate de către scriitorii prezenți, pe cât de simplu de înțeles, pe atât de greu de pus în aplicare: chiar dacă vrei să scrii ca un mare scriitor, fii tu însuți când scrii. Asaltați de laude și de aprecieri sau, pe alocuri, criticați pentru stângăciile și neajunsurile începutului, cu toții am înțeles în final că, într-adevăr, ceea ce nu te do-boară, cu siguranță te face mai puternic. După pozele de rigoare și după multe-multe îmbrățișări, ne-am îndreptat spre ieșire, despărțindu-ne cu promisiunea că vom ține legătura, bucuroși cu adevărat de această întâlnire. Mai erau 3 ore până la ple-carea trenului și voiam să petrecem acest timp într-o atmosferă plăcută. Dar cum să fii bine dispus cu stomacul gol? O masă pe cinste (cu piz-za, suc și… altele), în condiții extraordinare, ne-a înveselit și mai tare ziua. Nici măcar masa n-a fost lipsită de în-tâmplări hazlii. Par éxemple: ca să intri în baie la Spring Time, îți trebuie un cod; codul e pe bonul de comandă; bonul l-ai aruncat și… morala: nu aruncați hârtii! În sfârșit, în tren! Au urmat 6 ore bune, ticsite cu glume, mici ațipiri (somnul era ex-clus, mergându-se pe prin-cipiul „Dacă eu nu pot dormi, nu te las nici pe tine!”) și multă-multă literatură. Citită și comentată, de-adevăra-telea… Nu-l vom uita nici pe simpaticul, de-acum, contro-lor, cel care ne salutase încă de la plecarea din București, adică pe zi-lumină, cu ener-gicul „Bună seara! Biletele, vă rog!”. Întorși acasă din aventura… metropolitană, am analizat (în somn, mai ales) ce se întâm-plase peste zi și am ajuns la concluzia că a fost o sâmbătă fericită: făcuserăm cunoștință cu oameni noi, cu scriitori adevărați, de bună seamă, și legaserăm noi prietenii. Curios sau nu, fremătam cu toții de dorința de a scrie: mai atent, mai profund, mai plă-cut. Ceea ce, iarăși, nu-i pu-țin… În rest, cu mare drag, bu-nă ziua sau bună seara, după cum vă e “pohta ce-ați pohtit”. CLARA POPADIUC
Comentarii