Profetul Miheea

La 14 august, cu o zi înainte de marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, Biserica Ortodoxă îl cinstește și pomenește pe Sfântul Prooroc Miheea. Înainte de a prezenta câteva date despre viața și scrierea profetului Miheea, credem că este necesar a explica de ce noi creștinii îi cinstim pe profeți, știind că ei au aparținut perioadei Vechiului Testament și că activitatea lor era îndreptată către poporul evreu.

 

Profetismul a fost o instituție religioasă specifică poporului lui Israel, cu rolul de a suplini celelalte instituții ale sale în a face cunoscută voia lui Dumnezeu. Profetismul evreiesc apare în lume ca un fenomen unic de predicare a cuvântului divin printre oameni și de vestire a evenimentelor viitoare pe care Dumnezeu a vrut să le descopere lumii. În viața poporului ales, profeții au avut, din partea lui Dumnezeu, misiunea sfântă de a-I descoperi voia. Ei au fost, prin urmare, persoane autorizate de Dumnezeu Însuși în a arăta atât celor drepți, cât și celor nelegiuiți, celor puternici și celor slabi care este voia divină, cum poate omul să se conformeze ei, dar mai cu seamă să mărturisească prin cuvânt și faptă că Dumnezeu singur este Stăpân în lume. Cuvântul „profet” înseamnă ”cel care vorbește pentru altul”, adică cel care se face interpretul cuvintelor altuia. Întrucât, pe lângă mesajul pe care l-au transmis din partea lui Dumnezeu, profeții au prezis și evenimente viitoare, la unii Sfinți Părinți și scriitori bisericești, printre care și Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Vasile cel Mare, cu-vântul profet a căpătat și sen-sul de prezicător al viitorului. Profeții au fost prin exce-lență mesageri ai voii divine, căci, prin intermediul lor, Dumnezeu mustră poporul pentru abaterile sale și pre-vestește venirea lui Mesia. Ei au fost investiți sau aleși de Dumnezeu pentru această misiune sfântă, unii dintre ei chiar de la sânul mamei lor, alții au simțit o chemare su-pranaturală căreia i s-au supus. De aceea, întreaga lor existență va purta semnul apartenenței la divinitate. Chemarea la profeție era un dar acordat de Dumnezeu unor persoane alese pentru credința lor și viața lor curată și devotamentul față de Dum-nezeu. Din acest punct de ve-dere, putem spune că proo-rocii Vechiului Testament sunt precursorii sfinților creș-tini. Credința lor, viața plină de sfințenie, supunerea totală față de voia lui Dumnezeu sunt asemănări incontestabile între prooroci și sfinți. Drept dova-dă, Sf. Prooroc Ilie Tesvitea-nul sau Sf. Ioan Botezătorul, ultimul prooroc al Vechiului Testament, sunt cinstiți de Biserică. Un alt motiv pentru care noi îi cinstim pe prooroci este acela că o importantă parte a misiunii lor a fost aceea de a vesti oamenilor venirea lui Mesia, întruparea Fiului lui Dumnezeu. Ei au păstrat a-prinsă în conștiința poporului ales credința în împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu de a trimite un „Răscumpărător” (Fac.). Cu câteva sute de ani înainte, proorocii au vorbit, uneori cu o exactitate copleși-toare, despre timpul și locul nașterii lui Hristos, despre pu-rurea fecioria Maicii Domnu-lui, despre intrarea Domnului în Ierusalim, despre vinderea Mântuitorului pe 30 de ar-ginți, despre patimile și moar-tea Domnului, încât unul din marii profeți, Isaia, a fost nu-mit „evanghelistul Vechiului Testament”. Toate aceste descoperiri făcute oamenilor prin profeți au fost făcute prin inspirația Duhului Sfânt, după cum mărturisește Sf. Apostol Petru: ”Dar mai înainte de toate, voi pe aceasta s-o știți: nici o profeție a Scripturii nu s-a făcut niciodată din voia omului, ci purtați de Duhul Sfânt au grăit oamenilor din partea lui Dumnezeu” ( II Petru1, 20-21). Sf. Scriptură a Vechiului Testament a cuprins în pagi-nile sale scrierile a 16 profeți: 4 profeți mari (Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel) și 12 profeți mici (Oseea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Na-um, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia și Maleahi). Proorocul Miheea (Cine este ca Domnul), despre care ne-am propus să vorbim, era originar din satul Moreti, la vest de Hebron, din ținutul lui Iuda, deci aparținea clasei țărănești, iar mesajul său îi cuprindea pe cei umiliți și obidiți. Își desfășoară activita-tea sub domniile regilor Iuda Iotam (740-736 î. d. HR.), Achaz (736-716 î. d. HR.) și Iezechia (716-689 î. d. HR.) A fost contemporan cu profeții Isaia – al cărui ucenic se pare că a fost – cu Amos și Oseea și ca ei, plin de „tăria ce o va umple din Duhul Dom-nului”, dorește să vestească semințiilor „lui Iacob necre-dințele și lui Israel păcatele” (Mih. 3, 8). Luând drumul muntelui, care a fost dintotdeauna locul marilor revelații divine, el anunță că Domnul va cere socoteală poporului Său pen-tru nerecunoștința de care a dat dovadă. ”Ascultați munți-lor judecata Domnului și voi văilor, voi, temelii ale pămân-tului, că-n judecată este Dom-nul cu poporul Său și cu Isra-el se va lua la întrebări: ”Po-porul Meu, ce ți-am făcut Eu ție sau cu ce te-am întristat? Sau cu ce te-am împovărat? Răspunde! Că te-am scos din țara Egiptului și te-am scăpat din casa robiei” (6, 1). El găsește poporul vinovat nu numai de nelegiuire și de neglijență în a-și îndeplini îndatoririle religioase, dar și de încălcare a legii iubirii față de aproapele: „Credincioșii au dispărut de pe pământ și nimeni nu mai este printre oameni să facă ce e drept!; toți se judecă până la sânge, fiecare-i face necazuri vecinului său”(7, 2). Arătând nelegiurile popo-rului, profetul continuă să spună: ”Pus-au la cale tulbu-rări și mai rele au săvârșit în așternuturile lor; odată cu venirea zilei atunci le săvăr-șeau” (2, 1). Sensibil la suferințele se-menilor săi, proorocul protes-tează – deseori cu violențe de limbaj – împotriva îmbogă-țiților care asupresc, a jude-cătorilor ce se lasă mituiți, a profeților mincinoși: ”Câr-muitori ai casei lui Iacob și voi cei rămași din casa lui Israel, urâți judecata și tot ce-i drept întoarceți pe dos” (3, 9). Mi-heea este prin excelență un justițiar. Dumnezeu este într-a-devăr un Dumnezeu al milei și al iertării, dar îndurarea vine numai după ce s-a făcut dreptate. Proorocul călătorește prin țara sa desculț și purtând haine simple, plângând pentru po-porul lui, căci nu va putea lup-ta împotriva mâniei Domnului care va coborî din cer: ”Munții sub El se vor cutremura și văile se vor topi precum ceara la fața focului și ca apa ce se rostogolește pe povârniș” (1, 4). El va pedepsi mai întâi Samaria, apoi mânia Lui se va îndrepta spre Ierusalim, pentru a mustra poporul pen-tru păcatele lui. Făcându-se auzit de seme-nii săi prin prezicerile sale sumbre, el nu și-a pus încre-derea în oameni, ci în puterea lui Dumnezeu, că El va salva poporul de la pedeapsă: ”Sio-nul va fi arat ca o țarină, Ieru-salimul, ca colibă șubredă în livadă și muntele templului, o înălțime împădurită” (3, 12). Poporul scăpat din exil va urca spre templul lui Dumne-zeu: ”Săbiile și le vor tăia să facă pluguri și sulițele ca să facă seceri; și sabie nu va mai ridica un neam asupra altui neam și nici că vor mai învăța cum să se războiască. Și fiecare se va odihni sub vița sa și fiecare sub smochinul său” (4, 9). Această eră nouă a păcii începe la Betleem: ”Și tu Betleeme, casa Efratei, mic ești a fi între miile lui Iuda, dar din tine Cineva Îmi va ieși în Israel să-i fie lui Cârmuitor” (5, 1). Miheea este singurul profet care vizualizează, cu multă limpezime, locul unde se va naște Hristos: Betlee-mul. Aici, la Betleem, „cea care va să nască va naște” pe Regele Mesia. Profeția lui Miheea se termină prin acest apel la po-căință: ”El iarăși se va întoarce și ne va milui și nedreptățile noastre le va îneca și toate păcatele noastre în fundurile mării le va lepăda” (7, 19). În ultima parte a cărții pare că se desfășoară un adevărat proces a lui Dumnezeu cu poporul ales, în care amin-tește prin Miheea de toate binefacerile sale din trecut și se plânge în același timp de necredința poporului. El arată că Dumnezeu nu poate fi împăcat cu sacrificii, ci cu împlinirea dreptății, a facerii de bine și a smereniei. Nu se știe dacă proorocul Miheea a murit în pace sau a fost victima mâniei semenilor săi, așa cum și-au sfârșit viața cei mai mulți dintre profeți, dar sigur este faptul că a fost înmormântat aproape de satul natal și că osemintele ar fi fost găsite alături de cele ale proorocului Avacum, sub domnia regelui Teodosie cel Mare, în urma revelației episcopului Elefterie. Frumusețea scrierii proorocului Miheea constă în actualitatea îndemnurilor sale la dreptate, adevăr, bunătate și credință statornică în Dumnezeu. Citind cartea proorocului Miheea și făcând abstracție de vechimea scrierii ei, putem spune că el se adresează creștinilor de astăzi. Totodată, cinstirea proorocului Miheea în calendarul ortodox este și un îndemn la lecturarea cărților Vechiului Testament, care este, așa cum spunea Sf. Apostol Pavel, un „pedagog către Hristos”. Preot MIRCEA MARTINIUC, Parohia Ioneasa