Am cravata me…

Pentru că, mai anțărț, a fost o țâră de succes media (și o mirare cât ziua de post printre receptori), pentru că iubim până pe la culmile extazului și disperării pe autor, și el un… monstru și un maestru al nostru, pentru că ne place a ne hârjoni cu moartea și a ne ciorovăi cu însoțitorii noștri de cale și de sporire, adrisanții noștri, și pentru că… încă de o groază și o mulțime de pentrucă-uri, împrăștiem, iară, mai la vale, revăzută (dar neadăugită), pleașca de filosofare, de gâlceavă lucidă, de garantat gheșeft, dusă de subiect asupra obiectului muncii.

 

Pe scurt & pe lung – Emil Cioran, n-am ce vă face, spre o mai bine cunoaștere, SIC… Cior-Cioran-… ci-or mai face-ai mei de-acasă… românul izbutit de la Paris, realizat așa fain la cote maxime de delectare și disperare, nemilos și măreț… Mi-e drag acest cocon de popă din Coasta Boacii – Rășinarilor! Pe cuvânt! Am cravata me… Textul de mai la vale, câtă indignare și mânie proletară poate să iște, e treaba, gustul și… mustul fiștecăruia. Eu îmi fac datoria, îmi apăr sărăcia și neamurile. Și ca Pilat, ca Ana & Caiafa, mă… Calul, pușca & cureaua… Oamenii muncesc, în general, prea mult pentru a mai putea fi ei înșiși. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forțele nu numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decât la realizări irele-vante, a concepe că te poți realiza numai printr-o muncă obiectivă și neîncetată, iată ceea ce este revoltător și ininteligibil. Munca susținută și neîncetată tâmpește, trivializează și impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare și interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educația lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescențe interne și de realizarea unei prezențe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de con-tinuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieșire din centrul ființei. Este caracteristic că în lumea mo-dernă munca indică o acti-vitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viață care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendințe de imbecilizare prin muncă. Să muncești pentru ca să trăiești, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal. Căci la acesta activitatea este atât de organică, încât el n-o separă de existența sa proprie, pe când omul își dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă ființei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendințele lui de a iubi răul, când acesta este fatal și frecvent. Și în muncă omul a uitat de el însuși. Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă și dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea. Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puțin sălbatic. În loc ca omul să tindă la o prezență strălucitoare în lume, la o existen-ță solară și sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuși – nu în sens de egoism, ci de creștere interioară, a ajuns un rob păcătos și impotent al realității din afară… Pt. conf. d. b.