Toporașul albastru

Treceam adesea pe strada Grânelor și când ajungeam în fața casei cu porți albe îmi îndreptam spatele mergând dreaptă, simțind în creștet privirea cercetătoare de după fereastră. Faldurile de catifea ale perdelei se repliau ușor și eu întorceam rapid capul, zicându-mi că doar, doar voi putea surprinde chipul cuiva. Nimic. O umbră se prelingea tainic și chipul rămânea în continuare nedeslușit. E doar o părere, îmi spuneam uneori, îndreptând și mai tare umerii, ca și cum aș fi coborât de pe un podium.

 

Casa este imensă și veche, pe la uluci timpul și-a așezat amprenta tămâios-ruginie, iar sus, sus, la mansardă gri-lajul are o broderie din veacul trecut. Astăzi dimineață am ajuns din nou pe stradă, pășind încet spre oficiul poștal. Nu mai fusesem de luni de zile prin zonă, de aceea când faldurile de catifea s-au dat la o parte am tresărit grăbind pasul. ”O clipă, o clipă!”, am auzit glasul unei femei și am întors capul, văzându-i fața veștejită și chipul aducând a portret de Van Gogh. „Intrați o clipă, vă rog!”, a repetat femeia, smuncindu-mă aproape de mână și introducându-mă într-un coridor tapetat cu albastru. „Domnul vrea să vă vorbească!”, mi-a spus, îm-pingându-mă de data asta ceva mai ușor spre salonul cu ușă glisantă. Nu vedeam decât fotoliul întors cu spatele, nu deslu-șeam prezența care îmi trans-mitea un fluid dintr-o lume trecută. „Apropiați-vă!”, mi-a dictat hiptonic, de astă dată o voce cu un timbru grav, băr-bătesc, dar destul de cald ca să pot simți un tremur ciudat în picioare. Atunci l-am văzut. Era infirm, bătrân și orb. Cu mâna stângă mi-a întins o ceașcă de cafea și o feliuță de zahăr cubic în formă de inimioară ciuntită. Stângacii sunt deștepți – am gândit pentru că așa îmi spusese mie odată bu-nicul. „Care va să zică ați fost bolnavă”, a spus bărbatul în timp ce eu priveam zahărul cubic topindu-se ușor în ceașca de sticlă. „De unde știți?”, am dat să întreb însă omul mi-a făcut semn să tac. Cu mâna dreaptă mi-a întins ziarul și mi-a spus: „De mult îmi doream să-mi citești chiar dumneata ceea ce scrii!”. „Scuzați-l, e om bătrân, la 90 de ani…”, a dat să intervină femeia. Am luat ziarul și, cu glasul tremu-rat, străin parcă mie, am început să citesc. Omul și-a scos ochelarii negri și atunci i-am văzut ochii imenși și albaștri. „Dacă nu ai fi atât de slabă ai fi chiar drăguță!”, mi-a spus, țintuindu-mă cu privi-rea oarbă până în adâncul inimii. „De unde știți? Doar nu mă vedeți!”, am zis eu, sfărâmând și ultima bucățică de zahăr. „Poate!”, a răspuns, mulțumindu-mi ca și cum mi-ar fi făcut semn că întrunirea e gata, expediindu-mă într-un mod crud, dar sufi-cient de elegant ca să nu șocheze. M-am ridicat aproape amețită și omul mi-a prins mâna, strecurându-mi ceva între degete. Am închis pumnul și am pășit năucită în stradă. Dintre degete, se ivea un toporaș fraged, albastru… încărcat de puritatea și înțelepciunea unei vieți petrecute într-un cărucior. Și totuși îmi părea mai fericit decât mine. „Poate” l-am citat în gând, îndreptându-mi spatele ca și cum aș fi coborât de pe un podium și aș fi primit cea mai frumoasă recompensă. N-am să mai trec niciodată pe strada Grânelor. Ar în-semna să forțez mâna destinului și să mă întorc în timp pentru a doua oară…