O lumânare aprinsă pentru Mircea Motrici

Stabilită de 13 ani în Franța (la Rennes, în Bretagne), Camelia Botez, psihiatru, doctor în psiho-patologie, a rămas puternic legată de spațiul natal fălticenean. Puternic impresionată de creația Maestrului Ion Irimescu și fermecată de personalitatea sa, a făcut parte, alături de acad. Constantin Ciopraga, Cela Neamțu, Costin Neamțu, Ion Grigore, Grigore Ilisei, Valentin Ciucă, Andi Andrieș, Dan Hatmanu, Gh. A. M. Ciobanu, dintre nelipsiții la aniversările sale după ce Maestrul a lăsat apartamentul din Capitală pentru locuința din Muzeu. A fost și când artistul a urcat pentru ultima dată Dealul Oprișenilor. O țin minte, cu ochii înlăcrimați, mărturisindu-și atunci gândurile lui Mircea Motrici. Era un aer de camaraderie între ei, în puținele cuvinte schimbate atunci împreună, care mi-a dat sentimentul că se cunosc de mult, că iubesc, așa cum li se întâmplă bunilor prieteni, aceleași lucruri. De aceea, am înțeles rana pe care i-a deschis-o vestea stingerii din viață a lui Mircea Motrici. Rândurile pe care le publicăm acum au izbucnit imediat din acea rană. M-a căutat nu atât ca să i le public, cât, mai ales, pentru că simțea nevoia să stea de vorbă cu cineva despre Mircea Motrici. M-a întrebat dacă n-am la îndemână unul din volumele sale de versuri. Voia să-l recitească. I l-am promis pentru altă dată și i-am dat doar cele două poezii, ultimele, scrise de Mircea Motrici în vârtejul centripet al suferinței și publicate de noi după plecare. A ieșit pe poarta Redacției pășind în felul ei viteaz care a dus-o în lume schimbând câteva cuvinte cu prof. Gheorghe Dăscălescu, directorul Muzeului de Artă „Ion Irimescu” Fălticeni. Între atâtea lucruri triste, se cuvine să prețuim delicatul fir de lumină care continuă să ne lege de prietenii prietenilor noștri. (Doina Cernica)

 

Ce bine-i stă Bucovinei cu poetul Mircea Motrici! Așa m-am gândit când l-am întâlnit pentru prima oară la miraculoasa aniversare de 101 ani a Maestrului Ion Irimescu. Ceva mai târziu, tot Maestrul ne-a reunit, de data asta ca să-l însoțim pe ultimul său drum. Am vorbit atunci cu Mircea Motrici, urcând dealul Opri-șenilor spre cimitir, printre acor-durile solemne ale fanfarei mili-tare și dangătul clopotelor. În ziua aceea de toamnă sacralitatea momentului făcuse din dealul Oprișenilor de la Fălticeni Centrul Lumii și pe noi înșine, cu gân-durile, simțămintele și vorbele de atunci, ne-a adus mai aproape de adevăr, de esențial, de real așa cum îl înțelege Mircea Eliade. Însă Poetul, Artistul, ca și Mis-ticul sau Sfântul, poartă cu ei pretutindeni Centrul Lumii, sau îl poate institui, prin forța sen-sibilității și creativității sau prin aceea a credinței. Pentru cineva plecat de acasă de multă vreme, întâlnirea cu astfel de oameni, cum a fost aceea cu sculptorul Ion Irimescu sau cu poetul Mircea Motrici, o astfel de întâlnire este o șansă și o bine-cuvântare. Căci el, artistul, inten-sifică sentimentul regăsirii de sine, al revenirii acasă, el vali-dează necesara, eterna reîn-toarcere, purtător fiind de acel fir nevăzut care ne leagă pe toți de glie. Din nefericire, n-am avut timp să adun amintiri cu poetul Mircea Motrici. Dar cele câteva con-vorbiri, jumătate din ele la telefon și numărate toate pe degetele unei singure mâini, stau așezate sub acest semn al esențialului. În acele numărate clipe, el mi-a vorbit despre frumusețe și adevăr, despre simțăminte și moarte – căci despre ce altceva ar fi putut vorbi poetul? Mi-a mai vorbit și despre geana toamnei, căci el putea vedea ochii anotimpului și ființa sa vie, îi putea simți respirația și auzi muzica, putea vorbi despre atâtea alte forme și lucruri nevăzute și minunate. Cuvântul poetului e un cuvânt plin, integrator căci el nu poate descinde decât din Logos. Purtând aripi, cuvântul său te înalță sau îți aduce măcar adierea gândului înălțător. În ultima convorbire tele-fonică, Mircea Motrici mi-a vorbit despre boală și Marea Trecere, despre care aflase deja ceva, ceva ce nu-mi putea spune la telefon și despre care îi era teamă să nu fie crezut. I-am spus că l-aș fi cre-zut – și cum să nu cred ceea ce eu nu pot să văd sau să aud – și având tocmai atâta nevoie de auzul, de văzul, de simțul inefabil al artis-tului? Această mărturie n-a mai avut loc. Și nu mai există nici un loc anume în care Mircea Motrici mai poate fi regăsit. Întâlnindu-l acum câțiva ani, pe sculptorul Ion Irimescu, știam că îl trăgea veacul înspre cer, că-l așteptau îngerii cu brațele deja întinse, că-i cerea Liniștea să-l regăsească. Însoțindu-l pe ulti-mul drum, știam că ruga lui tân-jise înspre dincolo. Dar Mircea Motrici și-a între-rupt glasul în plină pulsație a vieții, în plină zvâcnire a sângelui încă tânăr, s-a mutat dincolo în plin cântec. El n-a mai avut timp să-și scrie Oda în întregime, dar ca orice poet a avut cu siguranță timpul să învețe să moară. Nu l-am putut însoți pe ultimul drum. Pe poetul Mircea Motrici nu-l mai pot căuta când vin acasă. Pe poetul Mircea Motrici nu-l mai putem căuta decât pe geana vreu-nui anotimp sau a unei înserări, în respirația florilor, sau în par-fumul închis în roua dimineții. L-am mai putea căuta, poate, în inundația solară a orizontului dimineții sau în taina Căii Lactee, acolo unde prinții își așază podoa-bele. Fălticeni, 23 iulie 2007 CAMELIA BOTEZ