Dumnezeu știa că are o misiune de îndeplinit și i-a dăruit viață

În mijlocul Preuteștiului se înalță semeț către cer o biserică cu totul deosebită de locașurile de cult din lumea satelor, degajând bun gust și armonie. Ea este opera vieții preotului iconom stavrofor IOAN LUNGU, precum și a enoriașilor săi, care, așa puțini câți sunt, din 1991 până acum, timp de 17 ani!, au asigurat mâncarea și dormitul pentru meșterii care au zidit sfântul locaș. Evident că au contribuit și cu donații, care, în timp, au devenit substanțiale. Altfel, fără sprijinul lor, preotul paroh n-ar fi putut să realizeze această măreție de biserică.

 

Marele merit al părintelui Ioan Lungu este că a știut să-și apropie oamenii locu-lui, îmbinând în mod fericit activitatea de duhovnic cu cea de manager. Și nu s-a temut să-și împlinească menirea, aceea de a înălța o biserică, pentru că asta și-a dorit toată viața, chiar dacă avea aproape 70 de ani când s-a pus piatra de temelie a sfântului locaș. De altfel, cu vreo 5 ani înainte de a începe, a trecut printr-o mare încercare. Slăbise vreo 20 kg într-o lună, și operația a fost singura soluție posibilă de înfrângere a bolii necruțătoare. Doctorii de la Spitalul Militar i-au spus, după operație, că n au crezut că-l mai pot salva. Însă Dumnezeu știa că el are o misiune de îndeplinit și i-a dăruit viață. Părintele, și prin renunțări personale, trăind din pensia soției, a contribuit material la con-struirea bisericii. Iar enoriașii au simțit lucrul acesta. Se cuvine de aceea să spunem cine este pre-otul Ioan Lungu, ajuns acum la vârsta de 85 de ani. A terminat Facultatea de Teologie la Suceava, în anul 1946, în timpul căreia a făcut și școala de ofițeri de rezervă, fiindcă era nevoie de cadre pentru front. Concomitent cu facultatea, a făcut seminarul pedagogic univer-sitar, orientându-se în direcția învățământului. La terminarea lui, odată cu facultatea de teo-logie, absolvenților li se dădea dreptul de a intra în învățământ, lucru pe care l-a făcut. A fost în învățământ vreo 6-7 ani. Între timp, s-a ajuns la un proces, în 1951, terminat cu hotărârea de condamnare a profesorului Ioan Lungu, care a ajuns la canal, un-de a muncit până în aprilie 1953, imediat după moartea lui Stalin. Când a venit de-acolo, a hotărât să părăsească învățământul și, în august 1953, a intrat în rândul clerului și de atunci fără întrerupere a lucrat în Biserică. A slujit la Dumbrăvița (comuna Vadu Moldovei), timp de zece ani, apoi, în 1963, a fost transferat la Preutești, unde păstorește și acum. „Când am venit aicea am avut de toate de lu-crat – își amintește părintele Ioan Lungu. S-a lucrat fără întrerupere până în ziua de astăzi. Când am venit, n-am avut casă parohială. Era o casă veche, cu două camere, în una locuia șeful de post și în cealaltă un om necăjit, pe care n-am putut să-l scot de-acolo, că n-avea pe nimeni. Atunci eu aveam gospodăria mea la Șoldănești și veneam de acasă aici. N-aveam unde scrie o hârtie, n-aveam unde face nimic, și atunci m-am hotărât să fac casă parohială. Și casa asta parohială este prima mare lucrare pe care am făcut-o”. Mai întâi însă, preotul Ioan Lungu a reparat biserica veche, care avea lemnul afectat de igrasie, de jur împrejur, până sub ferestre. S-a dat totul jos, s a înlocuit lemnul, a făcut temelie nouă, a spălat și a re-făcut pictura. Biserica veche are 150 de ani, aceasta fiind vârsta tutu-ror bisericilor din satele comunei Preutești. O perioadă lungă de timp, parohia se numea Preutești-Huși, având în componență satele Preutești (cu Fundoaia), Huși și Mănăstioara. De aceea, a reparat, în două rânduri, și biserica de la Huși. Apoi a reparat biserica de la Mănăstioara, a refăcut pictura, a acoperit-o din nou, cu tablă zincată, a construit un pridvor la biserică. La Huși, de asemenea, la a doua reparație, a dat tencuiala jos, a spălat zidurile cu ajutorul a două mașini de la pompieri și a făcut din nou tencuiala, după care biserica a fost sfințită a doua oară, de data asta de către Î.P.S. Pimen. Tot Î.P.S. arhiepiscopul Pimen a sfințit și casa parohială de la Preutești și atunci i-a acordat preotului Ioan Lungu titlul de iconom stavrofor. Acestea toate s-au făcut „numai cu ajutorul oamenilor. Am stat în contact direct cu oamenii tot timpul și i-am îndemnat și le-am arătat folosul pe care-l aduce o casă parohială, ca preotul să tră-iască în preajma lor. Și repararea bisericilor, și celelalte lucruri s-au făcut așa. Dar a rămas împlinirea făgăduinței – să zidim o bise-rică. Am încercat în repetate rânduri, însă aprobările nu s-au pu-tut obține până în 1989. A fost și dorința enoriașilor. Au încercat și ei și au dorit din plin să facă lucrul ăsta, încă înainte de constru-irea căminului cultural. Dar materialele toate s-au luat și s-au dus la cămin, și au rămas fără materiale, și atunci au cedat. După ’89, imediat, am zis că a sosit momentul. Și, în 1991, am pornit la drum; în jumătate de an, aveam toate formalitățile cerute îndeplinite, inclusiv aprobarea Direcției de urbanism din minister. Tot în acel an am început lucrările și lucrăm și astăzi fără întrerupere”. La aproape 70 de ani, preotul iconom stavrofor Ioan Lungu a avut curajul să pornească un nou sfânt locaș în satul Preutești, deși era conștient de faptul că o parohie de circa 400 de gospodării nu-l va putea finaliza decât în mai mulți ani. Pentru că biserica din Preutești a fost concepută a-vând ca model impunătoarea Catedrală din Rădăuți. Sfântul locaș, în care încap circa o mie de persoane, are și sală de mese (la demisol), camere pentru bu-cătărie, bibliotecă, birou, arhivă și pentru ce mai este necesar la o biserică. Părintele a căutat, prin toate posibilitățile și mijloa-cele pe care le-a avut la îndemâ-nă, să câștige încrederea comu-nității. La început au fost dis-cuții. Oamenii întrebau de ce trebuie o biserică atât de mare? Chiar așa, de ce, câtă vreme paro-hia nu-i așa de mare? „E mai bine să fie biserica mare, decât să fie neîncăpătoare” – ne-a răs-puns acum și le-a spus atunci enoriașilor părintele paroh. Iar biserica veche este mică, așezată pe un loc mlăștinos și în permanență are igrasie. „Noi am căutat să înlăturăm igrasia. De asta am scos tot ce este lemn în pridvorul bisericii, unde este locul mai așezat, și am pus gresie, că altfel nu putem, până și lemnul de salcâm fiind mâncat de umezeală”. Și s-a pornit lucrul la noua biserică. În 1991, s-a pus piatra funda-mentală și s-a făcut sfințirea locului, terenul fiind donat de enoriașul Dumitru Neculai și urmașii săi. Și, de atunci, s-a lucrat încontinuu până astăzi. Părintele a fost încurajat în osteneala sa de oameni buni. Proiectul a fost făcut de arhitectul Vasile Nacu de la Iași. „Pă-rinte, cum să facem biserica asta, că e o datorie a sfinției tale?”, a întrebat arhitectul. ”Să facem o biserică așa ca să ne placă la toată lumea”, a zis părintele Ioan Lungu. Și-atunci el a luat drept model Catedrala din Rădăuți, model căruia i-a adus anumite mo-dificări. „E un desenator excepțional”, spune cu admirație preotul paroh. Când a ajuns la problemele de rezistență, a trebuit să mai consulte 2-3 specialiști din cadrul Mitropoliei din Iași. A durat câteva luni bune până ce a terminat proiectul, care a trebuit aprobat de Suceava și de București. A fost o lucrare grea. Când preotul Ioan Lungu a întrebat cât costă, arhitectul i-a spus că știe pentru ce o face și că proiectul nu costă nici un ban. Părintele a fost extraordinar de impresionat de treaba asta, de faptul că un om aderă așa de ușor la împlinirea unei făgăduințe a sale. Asta l-a încurajat în mod deosebit. Și a început lucrul. „L-am început cu greu. Am lucrat cu statul (cu o societate de construcții cu capital de stat) timp de patru ani și la fiecare sfârșit de lună veneau cu statele de plată, cu toate formalitățile care trebuiau îndeplinite. Și n-am mai putut, nu mai aveam posibilități. Am mai lucrat încă doi ani cu o societate particulară. După aceea am lucrat pe cont propriu. A fost foarte greu, prețurile sunt mari, dar oamenii ne-au înțeles. Am ajuns și în situația, într-un an, când au plecat toamna mun-citorii, să n-avem de unde le plăti toți banii de care discutasem. Și a venit un creștin de aici și a scos vaca din grajd, spunând: «Părinte, asta o dau eu, să împliniți suma». Deci cam în genul ăsta au lucrat oamenii noștri”. Totuși, când a văzut cât e de greu, preotul Ioan Lungu a mers la Suceava, la Centrul de Proiectări, pentru a renunța la demisol, care încă nu era început. Acolo i-au spus că dacă-i schimbă proiectul, cel nou costă atât de mult încât cu banii aceia poate să facă demisolul. Și s-a întors acasă. Apoi a mers cu lucrarea mai departe, având și momente de satisfacție în construcția bisericii. A avut și momente de îndoială, însă când a văzut că oamenii îl înconjoară cu dragoste, că au dorința de a înălța sfântul locaș, a căpătat curaj. „Am avut și ajutorul lui Dumne-zeu, de multe ori în mod evident. De exemplu, am procurat tablă de aluminiu, de la Slatina, cu vreo 2-3 ani înainte de a avea nevoie de ea – zidurile bisericii încă nu se ridicaseră – și tot o depozitam. După 2 ani, tabla s-a deteriorat. Atunci, împreu-nă cu Consiliul parohial, am mers la postul de poliție, l-am chemat pe cel care ne-a adus ta-bla de la Slatina și am convenit, printr-un proces-verbal, să i-o predăm lui, iar el să ne aducă altă tablă, ca să nu punem pe biserică tablă deteriorată. Res-pectivul a falimentat și nu ne-a mai dat nimic. Și era vorba de vreo 300 coli de tablă, adică 600 mp. Deci a fost o pierdere, oa-menii au început să discute. Din treaba asta eu am pierdut cumva din încrederea lor, dar nu m-am dat bătut. Chiar dacă la patronul respectiv, când am mers cu hotărârea judecătorească pentru exe-cutare, n-am mai găsit nimic, vânduse totul și plecase în Spania, la lucru. Nu m-am descurajat. Am mers la Galați, am adus tablă zincată foarte bună, din export, am pus tabla pe biserică. În sfârșit, lucrurile erau cam definitivate. Pe urmă am făcut și tencuielile. Apoi trebuia să plecăm la Hunedoara, pentru marmura asta care-i pusă peste tot. Directorul ne-a chemat să facem contractul, că urmează ca marmura să se scumpească. Deci a fost și el un om cu gând și cu inimă bună. Am hotărât să împrumut banii și să merg la Hunedoara împreună cu doi consilieri parohiali. Când umblam să împrumut bani, cel cu tabla de aluminiu a telefonat din Spania. Mi-a spus că nu mai are liniște, că nu mai poate face nimic și m-a întrebat cât mai costă o coală de tablă, ca să-mi trimită banii. Deci când eu umblam să împru-mut a venit ajutorul lui Dum-nezeu, dându-i gândul cel bun acelui om. I-am spus cât face ta-bla luată de el și în trei zile a trimis banii. Așa am avut cu ce merge la Hunedoara. După ace-ea am pus marmura în biserică, am luat toate grilajele astea din fier forjat, care-s făcute la Suceava. Totul a mers bine datorită în-crederii oamenilor. Ori de câte ori am avut nevoie, am apelat la dânșii, dar n-am impus niciodată pe nimeni. De exemplu, în unele parohii se spune: avem de făcut cutare lucru la biserică și fiecare gospodar trebuie să dea suma cutare, pentru a avea banii necesari. Eu n-am făcut așa. Fiecare a dat cât a putut și când a putut. Pro-babil lucrul acesta fost mai convenabil pentru oameni. Am lucrat mai mult la încrederea lor. De fiecare dată anunțam în biserică, în fața comunității, la slujba de duminică sau de sărbătoare, cine a donat, nominal, și ce s-a făcut cu banii, cum au fost cheltuiți. Faptul că erau anunțați în biserică poate că i-a făcut să se simtă că sunt și ei în rândul celor buni, care donează. Aceasta probabil i-a încurajat. În felul acesta am ajuns să terminăm treaba asta, pentru că a fost totuși destul de greu”. Este cu adevărat o lucrare foarte mare, pentru care, credem, au fost necesare câteva zeci de miliarde de lei. Suprafața tencuielilor din naos, pronaos și altar ajunge la 2.600 mp, la aceasta adăugându-se vreo 800-900 mp la demisol și 2.500 mp la exterior. Astfel, suprafața tencuielilor este impresionantă, de aproximativ 6.000 mp! În timpul construcției au fost și situații grele, totuși s-a reușit terminarea ei. Și, pe 17 septembrie 2006, biserica a fost sfințită. Nu-mai că și atunci parohia a rămas datoare cu vreo 400 milioane de lei pentru lucrările făcute. La sfințire, biserica a fost deschisă încă o săptămână peste timpul obișnuit, iar preoții au stat în permanență acolo. Cu banii lăsați de credincioși, o comisie numărând și ultimul bănuț, și mai adunând de la oameni, spre sărbătorile de iarnă a putut fi achitată și datoria aceea. Și chiar dacă nu-i încă pictată, biserica arată splendid, tot ceea ce este făcut înăuntru este donat de credincioși. Catapeteasma din lemn de stejar sculptat este donată de familia Iorgoaia, parohia dându-i niște material în schimb. Toate icoanele din biserică, făcute în atelierele Patriarhiei, sunt plătite și donate de credincioși. Toate cele zece strane sculptate în lemn de stejar și în care sunt puse icoanele sunt și ele donate. Și a costat fiecare î jur de 50 milioane lei! Donate sunt și stranele aflate de jur împrejurul bisericii, în interior, sculptate și ele în lemn de stejar, așa cum au dorit preotul Ioan Lungu și enoriașii săi. „Totul, totul este donat de credincioși”, ne spunea părintele. Dar, și poate asta i-a făcut să fie din tot sufletul alături de duhovnicul lor, părintele a donat și el bani pentru construcția bisericii. Soția sa a lucrat în învățământ și a ieșit la pensie în 1984. Înainte de începerea bisericii, părintele i-a spus că are o obligație de îndeplinit și a întrebat-o ce crede, o s-o poată duce până la capăt. Ea a spus da, încearcă, că-i obligația noastră. Și asta pentru preotul paroh a fost o încurajare excepțională. După ce a început construcția, părintele Ioan Lungu, după terminarea slujbei, de multe ori, nu mai venea acasă, mergea direct în sat, pentru nevoile bisericii. Soția, cu toate că era singură acasă și bolnavă, copiii fiind plecați la București, nu i-a reproșat niciodată nimic. Mai spunea ea câteodată, dar cu înțelegere, că o să uite să vorbească, pentru că toată ziua-i singură. A fost și ea pre-țuită de oameni, astfel că anul trecut, în martie, când a plecat la Domnul, la slujba oficiată de un sobor de 12 preoți în funte cu părintele potropop Constantin Patrolea, biserica era arhiplină, cu toate că în ea încap vreo mie de oameni. Părintele, rămas fără sprijinul ei cald și generos, vrea să și ducă misiunea până la capăt. Acum în biserică se montează instalația de încălzire (centrală pe lemne), pentru a putea face pictura și în timpul iernii. Pictarea sfântului locaș va începe în vara acestui an, probabil în iulie, și va dura vreo trei ani. Realizarea picturii este dorința ultimă a pă-rintelui Ioan Lungu, pentru ca biserica să aibă o haină cores-punzătoare strădaniilor de până acum. Părintele ne mai spunea că are satisfacția lucrului împli-nit, pe care l-a dorit toată viața. „Parcă n-aș fi putut muri fără împlinirea acestui lucru”. De a-ceea își dorește să trăiască, să vadă și pictura gata. „Aș vrea să prind și a doua sfințire, după terminarea picturii”, își exprimă părintele dorința. Și, chiar dacă și-a depus dosarul de pensie cu 1 mai 2007, pentru a-i încuraja pe credincioși să contribuie și la realizarea picturii, s-a înscris cu 100 mp de pictură, care-l vor costa 5.000-6.000 de euro. La fel a făcut și preotul Nicolae Apostol, de la Biserica Grădini din Fălticeni, care s-a înscris tot cu 100 mp de pictură. Pictura-i scumpă, suprafața de pictat e mare și trebuie foarte mulți bani, dar părintele Lungu stăruie să creadă că în trei ani se va termina. Și, pentru aceasta, și-a ales un urmaș în care are totală încredere că va continua cu aceeași dăruire munca sa. După pen-sionarea sa, paroh va fi preotul Mihai Moroșanu, absolvent de teologie, dar și cu pregătire în domeniul picturii, care a fost hirotonit preot pe seama Parohiei Preutești în ziua sfințirii bisericii. Iar tânărul preot și-a arătat deja talentul, prin pictarea icoanei Sfânta Treime deasupra ușii de intrare în biserică. „El va putea să aprecieze, să di-rijeze și să corecteze pictura, acolo unde va fi cazul. E tânăr, dar are o trăire sufletească intensă. Eu l-am ales dintre mulții preten-denți – unii fiind preoți cu parohii frumoase – spre folosul bisericii”, ni s-a destăinuit părintele Ioan Lungu, mulțumit de alegerea făcută.