Cheile împărăției (IX)

Sfântul Grigorie Palama: „Curățirea de adevărata neștiință de Dumnezeu este cea obișnuită prin dobândirea virtuților. Dimpotrivă, cunoștința speculativă, la care se ajunge prin filosofie, nu e cunoștința cea mai proprie a lui Dumnezeu, deoarece, producând în noi mândria, lipsă a smereniei, nu ne lasă să vedem cu adevărat realitatea noastră și a lui Dumnezeu. Cei ce se curățesc au o vedere a lui Dumnezeu ca o arvună a vederii depline din viața viitoare. La vederea Lui Dumnezeu se ajunge prin curățirea de patimi și prin rugăciune prelungită“. Sfântul Ioan Hozevitul: „Să vii, că te împărtășesc eu și canonul ți-l fac tot eu”. Siluan Atonitul: „Lipsit de Duhul Sfânt, omul nu e decât lut și păcat”. Tito Colliander: „Un călugăr a fost întrebat: Ce faceți acolo, în mănăstire? El a răspuns: cădem și ne ridicăm, cădem și ne ridicăm, cădem și iarăși ne ridicăm“.

 

Dumitru Slăniloae: „Monahismul cu cutremurătoarele lui strădanii de purificare a apărut în Răsărit și Apus; transplantându-l la ei, erau copleșiți de admirație față de aceste eforturi și n-au îndrăznit niciodată, afară de cazuri sporadice, să se ridice la înălțimea acestor maeștri din Răsărit. Până azi, Apusul refuză privațiunile postului și ale celorlalte forme de asceză monahală și obștească, atât de obișnuite la popoarele din Răsărit“. Dumitru Călugăr: „La primirea acestei Sfinte Taine sunt chemați toți fiii Bisericii, dar cu deosebire aceia dintre ei care sunt apăsați de păcate mai grele, care au dorința să iasă de sub povara unor asemenea păcate, să revină, prin aceasta, la lumina și dragostea lui Hristos. Căci patria sufletului creștinesc este lumina, fericirea și viața veșnică… Nu spre rușinare numai, ci mai ales pentru îndreptarea vieții sale, în Taina Mărturisirii credinciosul se face chiar sieși judecător. El își recunoaște greșelile și neputințele legate de firea sa și vrea să taie din rădăcini toate pricinile lor. Acesta și este întâiul pas spre îndreptare, spre întărirea vieții religioase, adică sinceritatea față de propriul suflet, față de duhovnic, față de Dumnezeu… Numai o asemenea obiectivitate poate duce la căința curățitoare de suflet, „căință care mângâie ca o mamă și spală sufletul ca o apă curățitoare, … care se face prin lacrimi și suspinuri, … care este topitoarea păcatului, … care moare și învie, din întuneric face lumină, din păcătoși apostoli și din pustie face casă lui Dumnezeu… Ea face viața trăită sub ploaia harului sfințitor; ea mișcă întreg lăuntricul credinciosului și îl determină la desăvâr-șirea vieții sale în Iisus Hristos, la realizarea idealului vieții noastre creștinești: trăirea cu Hristos și în Hristos“. „De câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni” (1 Corinteni 11.26). „Taina Sfintei Cuminecături este cea mai mare moștenire dată nouă de Dumnezeu prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos” (Ep. Ioan Mihălțan). În substanța sa, Sfânta Împărtășanie / Euharistie / Cuminecătură comprimă „adevărata mâncare” și „adevărata băutură” (Ioan 6.55), din care cei care se împărtășesc dobândesc „viața” la altitu-dinea ei cosmică: „Eu am venit ca lumea viață să aibă, și să o aibă din belșug” (Ioan 10.10). Iisus Hristos, „Mielul lui Dumnezeu”, Jertfitor și Jertfă unică, prin răstignire îi oferă Domnului Dumnezeu Creator cea mai scumpă ofrandă de răscumpărare, prin care se întărește un legământ veșnic între Tată și lume, dar totodată și cel mai scump dar prin care umanitatea se înnoiește, bucurându-se de mântuire și comuniune cu Cerul, moartea fiind înfrântă după ce Domnul a intrat în slava Sa” (Luca 24.26). Răstignirea e o ne-prețuită jertfă sângeroasă în care coexistă două profunde realități divine: smerenia desăvârșită a „Păstorului cel bun” (Ioan 10.11) și iubirea atotcuprinzătoare față de oameni: „Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a mu-rit când noi eram încă păcătoși” (Romani 5.8). Vinerea Mare înseamnă suferință, cruce, moarte, mormânt. Joia Mare înseamnă Cină tainică, Trup și Sânge, Euharistie, instituire a Împărtășaniei (Matei 26.26, 28). Acest moment este vestit de către Mântuitorul după săvârșirea minunii săturării mulțimilor în pustiu; după ce Domnul povățuiește pe cei din preajmă ce să facă pentru a împlini voia lui Dumnezeu, îndemnându-i să creadă în „Acela pe care El l-a trimis” (Ioan 6.35), le-a spus: „Eu sunt pâinea vieții”. Începând cu această dată, lumii i se oferă o altfel de hrană decât cea terestră, o altfel de pâine și un altfel de vin – o hrană dumneze-iască. În această hrană elementele pâine și vin nu mai sunt cele obișnuite, firești, nu mai sunt reflexe, simboluri, substituiri, ci chiar părți din Domnul Însuși, care „se mănâncă pururi și nu se sfârșește”, cum se spune în cadrul Sfintei Liturghii. Sfântul Apostol Pavel, reflectând adânc asupra acestui sacrament central al Creștinis-mului, scria cu convingere astfel corintenilor: „Paharul binecuvân-tării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sânge-le lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10.16, 17), atrăgând atenția celor care vin la comuniunea euharistică în privința necesi-tății sfințeniei: „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat față de trupul și de sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului” (1 Corinteni 11.27, 29). Sfânta Împărtășanie eliberează de păcat și deschide perspective spre viața veșnică: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Tru-pul Meu este adevărata mâncare și sângele Meu adevărata bău-tură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru mine și Eu întru el” (Ioan 6.53-56). Taina se oficiază în cadrul fiecărei Liturghii (Matei 26.26-28; Luca 22.19, 20), și fiecare liturghie e nu numai jertfă de mulțumire sfântă, ci și comemorare (1 Corinteni 11.24-26). Cina Domnului / Împărtășania / Euharistia presupune, înainte de bucuria Potirului, un spor duhovnicesc: post, rugăciune, împăcare, acte doveditoare de dragoste creștină, după cum și statornicie în creștere spirituală după împărtășire, când duhul Euharistiei e deja în cel unit cu Hristos prin Potirul Vieții. Omul trebuie să-și cerceteze sinele, zice Apostolul Pavel (Galateni 6.4), și această cercetare nu poate fi verificată nicăieri mai bine decât în actul spovedaniei, înaintea duhovnicului, care își așteaptă credincioșii în scaunul mărturisirii „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”. Euharistia este o lucrare a Bisericii perpetuată prin preoția sacramentală în care, precum în toate Sfintele Taine, e prezent Hristos (Efeseni 5.23), Cel „mai presus decât toată începătoria și stăpânirea și puterea și domnia și decât tot numele ce se numește, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor” (Efeseni 1.21). TEMEIURI: Coloseni 1.18; Coloseni 1.17; Ioan 11.25; Matei 26.27, 28; Evrei 13.18; 1 Timotei 2.6; Evrei 3.1; Faptele Apostolilor 2.42, 46; 1 Corinteni 10.16; 10.21; 11.21; Ioan 60.53. „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără sânge și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem, trimite Du-hul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse îna-inte și fă adică pâinea aceasta cinstitul Trup al Hristosului Tău, iar ceea ce este în potirul acesta, cinstitul Sânge al Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt“ (Epicleza Sfintei Liturghii). Sfântul Ioan Gură de Aur: „Omilia la Epistola către efeseni“; Sfântul Simeon al Tesalonicului: „Despre Sfânta Liturghie“; Sfântul Anastasie, Sfântul Nichifor Mărturisitorul: „Canoane“; Constantin Galeriu: „Jertfă și răscumpărare“; Dumitru Stăniloae: „Iisus Hristos, restaurarea omului“; „Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului“; Sfântul Ioan Hrisostom: „Când te apropii de înfricoșatul potir, apropie-te în așa fel ca și cum ai bea din însăși coasta lui Hristos“; Sfântul Teofil din Antiohia: „Dumne-zeu nu poate fi văzut cu ochii trupești, iar înfățișarea Lui e de ne-descris. În slavă e de necuprins, de neînțeles în măreție, de necon-ceput în noblețe, incomparabil în putere, inaccesibil în înțelepciune, inimitabil în dragoste, de nedescris în bunăvoință. Așa cum sufletul este nevăzut pentru om, dar știm totuși că există datorită mișcărilor corpului, la fel nici Dumnezeu nu poate fi văzut de ochii muritorilor, dar este totuși văzut și cunoscut prin pronia și lucrările Sale“. (Va urma)