Privit de dinafară, cu reticență profană, un Seminar ar putea fi o moară de colivă, o fabrică de tămâie ori un heleșteu cu batracieni cântători de tropare și irmoase, o colonie de bigoți sau de „fluturi” ademeniți de curțile Cerului, de… extratereștri în tunică de ivoriu, cu „picioare vesele” alergând mai mult printre îngeri decât printre „iubitorii de praznice”. Seminarul e, însă, și după cum se înfățișează etimologic, un pumn de seminceri, de semințe bune care germinează în Duh, rod bun și sporit să aducă. O astfel de pepinieră s-a vrut de la întemeiere Seminarul Mitropolitul Dosoftei, temeluit la Suceava. Emblema cărturarului viersuitor de Psaltire și tălmăcitor de dumnezeiască liturghie obligă. Cei înregimentați aici, „ciolovecii” în ucenicie la psaltichie, la bucoavne semețe și tâlcuri adânci, dar și cei din „coroana apostolică”, încărunțiții pe cărți, dascălii, și-au știut dintru început chemarea și menirea.
Corpul profesoral s-a centrat pe un spirit îndelung stilizat, cu vocația catedrei, pe istoricul Constantin C. Cojocaru, veteran la pupitrul didacticei teologice în celebrul Seminar de la Neamț. În jurul său, cu dar și har, s-au adunat imberbi ori bărboși, unu și unu, cei care, azi la un deceniu de la pornirea „trenului”, se pot numi ctitori de Școală. Adrian Iftimiu, generos, colocvial, fără ifosele despotului de direcție, Ionică Nistoroaia, spiri-duh-ul Școlii, urzitor de stihuri cuminți „în ochiul nopții”, doctorul … V. Juravle, grăitor de franțuză, greacă și de alte cele, scriitorul etnolog savant Nico-lae Cojocaru, de lati-nie și de toate câte-s în teologie, azi sub gloria a două doctorate epuizante, Aristarch Cojocaru (oricând doctor!), știutor de străvechimi orientale, excelent vorbitor (și alături de magistrul Const. Galeriu), războinic, împotriva „hârciogăriei” și a „neopăgânismului agresiv postmodern”, Gabriel Anchidin, un Agnus Dei, în studii doctorale la iluminații din Tesalonic (care sâsâie mai bine grecește decât Grichentie „primi-torul de străini”), Vasile Irimia, protoiereul Sucevei, didact o vre-me, cu răspunderi mari și cazne destule într-o lume a intrigilor și igrasiilor; în aceeași „familie” era și Dumitru Mureș Babula, azi în misie la Torino, Ghe. Hostiuc, o-berinspector, cu portofoliu veșnic, și, desigur, profesorii laici: Rodica Strilețchi, Mariana Nechita, Eca-terina Bălăuță, Gabi Dumitrescu, Aurora Hârtopanu, Mihaela Po-pescu, Ion Bosînceanu, David Co-lomeischi, Eugen Drelciuc, Valerian Căldare (în luntrea filosofiei, coleg cu N. Labiș!), dar și Mihaela Chiteală, Vasile Rusu și… Ion Coz-mei (vorbitor cu „semințele dispe-rării” și cu zei). În capătul șirului, memoria îi așează pe cei retrași sub aura Împărăției: tolerantul, cumin-tele, seraficul episcop Gherasim Cucoșel Putneanul, care nu a făcut altceva în lumea asta decât a iertat și a binecuvântat. Era cea mai destinsă atmosferă în Seminar când îi foșneau eșarfele camilafcei monastice pe coridoare. Surâsul său de copil sporea încrederea și evacua duhuri potrivnice, iscario-tene și fariseice. Și, sub aceeași aură – Alexandru Lăzăreanu – pro-fesor de muzică, ros de suferință, cu viziuni isihaste, poate chiar mag-netizat de orizonturi athonite, un preot care a reactualizat mitul lui Manole, jertfa scumpă la temelia Bisericii Sf. Pantelimon din zona… eoliană a Sucevei. A fost un vas al bunului simț; am avut dialoguri atipice cu acest slujitor al sunete-lor, era în el o stea fragilă… Locomotiva generației întrunită la întâi mai (zi amintitoare de glorii și ruinuri peste care s-au revărsat … ieremiade), două clase de semi-nariști – promoția ’91-’96 –, fost-a șarmantul „zurbagiu”, Const. C. Cojocaru (cine a fost orbul care i-a semnat… pensionarea? Așa se lău-da el, la aniversarea asta!), un om excepțional! Bine zis-a un absol-vent: „Cine a făcut școală cu profe-sorul C.C. Cojocaru, nu mai are ne-voie de alte studii!”. El, istoricul (cu lucrări de valoare, prezente în toate bibliografiile erudiților), nu poate lipsi din nici o biografie a ucenicilor (ehe, unii ierarhi, alții doctori, profesori, stareți, preoți cât frunza…), pentru că dincolo de memorie, cultură, are un „captațio” care îl face tandru (a știut dna Marcella – aburul… locomotivei, ce alege!), fascinant. El a pontificat liturghia înconjurat de profesorii de atunci (o, tempore! În zece ani câte s-au prăbușit și nu s-au mai zidit! Nici unul nu mai e la „șaibă”, pe toți i-a îndrăgit… exilul care, istoria ne arată, după ani de probă și grație, vine, vine căci… „vămile pustiei” sunt grele și niciodată să-tule), și a moderat totul – ca într-un cenaclu liber, ca-n studenția din an-ticul Akademos. „Copiii” s-au pre-zentat fără stres, eleganți toți (și cu… sacerdotese care mai de care, și cu video, mobile albastre, mași-nuțe nu chiar proletare, și cu plozi chipeși și, și…). Unii sunt și altceva decât ciobănei rurali la turmele Ortodoxiei; sunt, să vezi, manageri (unul chiar sus, sus, cu iz de Cotroceni, comisar, în relații europene, ehe!), altul cu lanțuri de fabrici (lanțuri!) ceho-române, altul cu de-pozite de fier, bolțari, ciment (pen-tru biserici, case, cavouri…), meșteri, mulți, mulți, licențiați, cu alte facultăți, cu „anexe” în Justiția (oar-bă), inginerie, calculatoare (de veș-nicie), învățământ etc. Iată-i pe a-cești juni: Gabriel Ciprian Albu, Cătălin Andrieș, Dragoș Apostol, Nectarie Bălan, Bogdan Bâzgan, Ciprian Bejenariu, Ștefan Blănaru, Adrian Brădățanu (dirijor, fiu de consilier, de la Mălini!), Iustin Capșa, Daniel Cărăbuș, Ciprian Ciuntu, Const. Coca, Alex. Cojocaru (fiul folcloristului, academicul din Câmpulung!), Bogdan Cojoleancă, Mircea Cormoș, Ilie Costan, Bogdan Costiuc, C. Curcă, Liviu Darie, Gabriel Donici, Șt. Gherasim, Du-mitru Gorban (popa huțanilor), Alex. Horga, Ciprian Juravle (!!!), Cristian Lăzăreanu (organizatorul întâlnirii, fiul profesorului de scumpă amintire), Ciprian Onofrei, Ioan V. Ornesian, Ovidiu Pica, Alex. Sava, Vasile Sticleț, Ghe. Tipa, Ma-rius Acatrinei, Gh. Andrișescu, Gh. Asavei, Daniel Bălan, Ctin. Băncilă, Ioan Bujorean, Fl. Cantoreanu, A. Dănilă, Marius Dan Drăgoi (Maca-rie, fericitul, înhămat la doctorate, intendent de mitropolit, eclesiarh, etnolog, „chip în-geresc” la Cluj și, cine știe, în ce jilț, cu metanii și tămâie de Byzanț…! „Partea ce bună și-a ales”, fie după inima sa de… zeu, din Spermezeu transilvan!), D. Gavriloaie, Fl. Ghervan, R. Holenciuc, I. Irimescu, G. Maftei, D. Mocanu, D. Moroșan, Liviu Nistor, A. Nițuleasa, Ciprian Pătrăuceanu, Const. Pica, Narcis Popa, C. Răileanu, Liviu Roman, D. Spulber, D. Silvester, Flaviu Șandor, L. Șenchea, C. Todeancă, L. Toderică, D. Țonea, C. Țurcă. Întâlnirea s-a consumat în me-diu liturgic – în biserică. Poate fi închipuit un loc mai statornic?! Și agapa, firească la acest moment festiv, undeva sub umărul Cetății, a avut eleganță. Prietenia și-a găsit încă o dată sensul celebrat în Școlile catehetice și patristice de odinioară. După cum o neghină de răutate tul-bură și dezbină și alienează, un gră-unte de iubire e destul ca să facă lu-mină în cortul Lumii, căci puținul se face mult unde inima e atinsă de har și respiră în Adevăr. Botezul Seminarului – emblema desferecătorului de limbă româ-nească și simțire, Dosoftei, a fost așezată de arhiepiscopul Bucovinei, Pimen, și nu trebuie uitat că „se-mincerii” acestei Școli (care nu ar trebui să piardă din prestanță) vor fi străji și portari la candelele mirabile din care Domnul Dumnezeu a plăsmuit-o pe „Mona Lisa Româ-niei”, Bucovina, deopotrivă terra felix și madona dolorosa… (P.S. Am fost și eu acolo 4 ani… Nu am făcut nimic – că de făceam, mai rămâneam. Atât am făcut: cronica asta!). C. HREHOR
Comentarii