Descântece de speriat întunericul

Autointitulat „Io, Ion al Cozmei ot Călineștii lui Cuparencu, voievod binecuvîntat peste literele românești ”, acesta este, precum se poate vedea, mai întîi de toate un personaj, precum sunt, de fapt, majoritatea creatorilor de ficțiune. Intrarea sa în scenă se face, așadar, fastuos, cu hlamidă voievodală, cu sunete de goarnă și doboșari, căci poeții sunt și ei naturi histrionice ce-și joacă adesea rolul lor liric construit, cât de Cel de sus, cât de ei înșiși. Acest personaj, numit Ion Cozmei, este unul complex, ba chiar con-tradictoriu și oximoronic: profesor sever și pedant de latinie ce reușește să abată și spre litere gândul unor elevi de la sporturile cărora le sunt dedicați, dar și traducător iscusit din Taras Șevcenko, fiind, adică, în viața socială un fel de pun-te de echi-libru între partea româ-nească și cea ucrai-neană, părți care în Bu-covina con-sumă uneori o ten-siune istorică, căci la altitudinea limbajului poetic altfel se comunică, chiar între vorbitorii de limbi diferite.

 

El este pârât ca fiind oarecum și urmaș al lui Eminescu, de vreme ce-și trage, și încă plin de orgoliu, blazonul din stirpea Călineștilor de unde descinde căminarul Eminovici. Mai păstrează domnia sa în panoplia cu trofee și blazonul de fost director al măreței instituții culturale centrale a Sucevei, Casa de Cultură, odinioară, în grele vremi de autofinanțare – și negreșit va trebui să vină acel timp când să se recunoască de către obște colosalul sacrificiu al celor prinși la cârmă de acea epocă, de autofinanțare!, și care pînă acum au primit, în locul a oarece meritate medalii ale vreunui UNITER, doar bobîrnacele celor grăbiți să le ia locul la conduceri în vremile mult mai propice de acum. Epigramist sagace și spiritual ce transformă orice conclav cultural într-un teren de întrecere a spiritelor iuți și hâtre; degustător de alese convivialități bachice, aventurier cu isprăvi de legendă povestite la o șuetă (cum n-a mai ajuns Cozmei cu grupul la Viena, cum a rămas la Cernăuți etc.!), romantic incurabil și veșnic gata de tinere infiorări a la D’Anunzio în viața sa personală, prieten generos, dar care, subjugat de metafore, te poate uita în așteptare în fața unei statui, părinte de tânăr și talentat poet de care e atât de mândru și înduioșat, încât mai că și-ar face spinarea treaptă pentru primii pași spre glorie ai juniorului; redactor de reviste și avânturi literare și membru în concilii, implicat activ în tot ce mișcă în cultura suceveană; proprietar al unei jumătăți de pancreas, dar incurabil bon viveur, pacient al multor secții spitalicești cărora le induce o boare de aer metafizic, el este înainte de toate un poet, unul care și trăiește la modul poetic, nu numai atunci când scrie poeme pe hârtie. Noua sa carte, Semințele disperării, Editura Augusta, Timișoara, 2005, ce vine în continuarea unei alte cărți de același fel, Pacient la vama destinului, e un nou exercițiu de exorcizare a spai-mei ființei omenești aflate în situație limită, în fața amenințării venite dinspre învelișul trupesc al spiritului liber. Ironia, sarcasmul, autoflagelarea, mijloacele postmoderniste, textualiste servesc și ca semne de integrare în contextul actual nedesuet, de ținere, așadar, a pasului de cadență cu moda literară a timpului, dar și ca amulete de a speria Răul, de a-l alunga, a-l umili – ridendo castigat mores –, modalitate bine știută de poetul profesor de latină ! E în aceste pagini scrise în spital, la umbra arborilor cu perfuzii, un întreg ceremonial de asemenea exorcizare, cu un uric domnesc la deschidere, cu bombastice asumări de proprietăți și dregătorii parodice, până cînd lirismul se instalează și dă glas sufletului adânc, oglindă necruțătoare: „Sunt doar umbra lupului tânăr de odinioară”. Condiția umană este conștientizată și asumată sarcastic, obiectele și recuzita medicală sunt incluse în trusoul poetic, învelite ca într-o epidermă de cuvinte metaforă, puse să acționeze în slujba poemului, adesea cu bune rezultate: „În prelun-girea explorării tomografului / Pumnul acesta de analgezice / Mă trimite în adâncul unei alte lumi / În care devin neliniștit / Pentru că nu mai știu / Cum să încep un poem / Cum să găsesc un cuvânt / Care să dinamiteze totul.” Cozmei e un profesionist bine școlit al mânuirii sensurilor, căci peisajul publicistic actual ne prilejuiește ex-clamația: O, Doamne, cât de greu e să se coacă un condeier adevărat, pro-fesionist, care să stăpânească impecabil frâiele lexicale, sensurile, conotațiile, să știe fără greș și cu virtuozitate să scoată scântei de originalitate din noi logodne ale cuvintelor atât de folosite și obosite! Și, vai, cum va fi tot mai greu de găsit asemenea exemplare, cu lipsa de accent ce se pune azi pe formarea umanistă, așa încât, extrapolând un pic ideea, se va ajunge ca unii dintre aceștia să valoreze greutatea lor în aur! Cartea lui de acum e un strigăt de pa-nică al omului, singur în fața destinului și a hăului ce stă dincolo de marea ușă, și e, de fapt, proba de foc a poetului: raportul lui cu întunericul ce așteaptă dincolo, cu universul uriaș și taciturn ce se face simțit atunci când intrăm în malaxoarele medicale ale spitalelor. Acolo, în acest raport, poetul e un om singur, nimeni nu-l poate ajuta. Fie ca acele descântece de speriat întunericul să-și facă efectul și să mai impingă tot mai mult mareea neagră îndărăt, vade retro! Iar acest pacient impenitent să se mai bucure încă multă vreme de statutul lui de histrion și personaj, așa precum l-am conturat mai sus. Această carte este și o victorie a spiritului treaz și viteaz prin ironia sa, prin curajul cu care înfruntă boala și soarta, luându-le în derâdere (poate nu greșesc prea mult scriind „în Derridere !”) și dovedindu-se mai puternic decât amenințarea, căci o dată ce spiritul vede și respinge spaima, o invinge și astfel poetul se dovedește mai puternic decât omul obișnuit, care știe doar să sufere în tăcere și să se teamă în liniște de tot ce i se întâmplă. Poetul știe să transforme insulina și aparatele medicale, numele bolilor, savant rostite, în efecte poetice, îngenunchind astfel teribilele lor semnificații reale și punându-le în slujba rostirii poetice, procedând deci la înfruntarea celei terifiante, precum odinioară Ivan Turbincă. Odată rostite cu har și a-servite dăinuirii întru creație, efluviile spaimei își pierd puterea și se supun Măriei sale Poetului, cel ce știe să fie atât de puternic în fragilitatea lui de om măcinat de boli și doborât de frisoane, pentru că acestea au putere doar asupra humei sale, nu și asupra scânteii de cer ce-i însuflețește spiritul. LUCIA OLARU NENATI