Necunoscuta de la telefon

Mă sună deunăzi o femeie și-mi mărturisește, Doamne ferește, că vrea să moară. Ascult cum își deapănă povara sufletească, redimensionată înspre limitele aparatului telefonic. Nu știu ce să spun, pentru că înțeleg că, orice aș spune, poate părea o consolare prostească. N-am nici pe departe calități de psiholog, n-am nici măcar bogăția spirituală care să facă din mine cel puțin un duhovnic amator. Sunt, cum se spune, încercată de văpaia și păcatul lumii, așa că singurul lucru pe care îl pot articula, frapant de banal, este că trăim destul de puțin și că vom fi atât de morți mii de ani încât n-are rost să ne grăbim înspre actul decisiv.

 

Tatăl meu s-a sinucis într-o dimineață geroasă de ianuarie, au trecut ani și ani și am căutat să înțeleg acel gest, împovărat mereu de pudoarea obligatorie, de colivia strâmtă a societății. Am cercetat cu ardoare suferința întregii lumi, am răscolit în mine și în ceilalți răspunsuri absurde, am depășit granițele virtuale și reale și, într-un târziu, am înțeles că răspunsul era acolo, aproape de mine, în chenarul icoanei, unde Dumnezeu nu avea cum să răstălmăcească greșeala sau virtutea mea. Era un  prieten care m-ar fi ascultat fără să râdă de mine. Știu că deasupra tuturor lucrurilor trebuie să existe ceva care să-ți dea putere. Și spun asta pentru zeci, sute de oameni care au fost vreodată în impas. Și o spun pentru acei care au sperat că-și vor găsi vreodată vreun prieten adevărat, dar n-a fost să fie. O spun, în special, pentru necunoscuta de la telefon.