Măicuța Filofteia

Vasilică tocmai făcuse un anișor în preajma Anului Nou și, conform unui obicei local, trebuia luat în seamă prin „tăierea moțului” – o practică laică, prin care nașii îndeplinesc un ritual benefic privind dezvoltarea fizică și de istețime mentală a finului. Nașa, înconjurată de toți ai casei și de rude apropiate, vecini, execută ritualul – cu o foarfecă mică face prima tunsoare a finului. Părul, adunat cu grijă, se pune într-o băsmăluță cu câteva monede și se păstrează cu multă grijă într-un loc tainic 7 ani. În timpul ritualului e bine să se vorbească numai de fin, de bogăția capilară, numai despre calitățile sale fizice, despre istețime și despre viitorul său ferice.

 

Când totul era în toi, ca din pământ, intră pe ușă măicuța Filofteia, sora mai mare a lui Vasilică, de la Mănăstirea Moldovița, ce are doar 10 ani și e elevă în clasa a III-a. Venirea ei de acolo pentru a asista la acel eveniment impresionant din viața părinților ei am interpretat-o ca un semn divin. M-a mișcat până la lacrimi o imagine, cred, sacramentală, pe care din vina mea n-am avut cum s-o imortalizez. Măicuța Filofteia cu frățiorul în brațe. O știu pe Filofteia, până anul trecut a fost elevă la Școala Pleșești, harnică, deosebit de harnică la învățătură, dar aplecată, parcă predestinată pentru cele sfinte. Puritatea sufletului său pentru credință am descifrat-o nu o dată în glasul ei de clopoțel când o auzeam spunând Tatăl nostru, Crezul sau Psalmul 50. Mica măicuță Filofteia are un moș, fratele mamei, preot și o mătușă (sora mamei), călugăriță. Maica Filofteia de la Mănăs-tirea Moldovița, cea care îi dirijează pașii în tainele vieții monahale, pe care măicuța Filofteia le urmează cu multă râvnă. Priveam în casa cumetrilor mei, cu toată religiozitatea, imaginea aceea care transmitea divin o imagine de o puritate rară.: Vasilică în brațele unei măicuțe de-o șchioapă – sora mai mare. Hainele de călugăriță ale măicuței Filofteia mă făceau să retrăiesc un mit biblic – „Fecioara la templu”. Mă căiam tainic că n-am urmat calea acestui copil, atunci, de demult, când sensul vieții îl vedeam doar ca slujitor al altarului; desigur, nu m-aș fi luptat cu morile de vânt. Darurile pentru Vasilică constituiau ofrande pentru inimi pure. Nu voiam să săvârșesc vreun sacrilegiu ispitind făptura pură cu întrebări de acolo, din spațiul acela sacru. Am înțeles că măicuța este elevă eminentă la Moldovița și m-am bucurat. I-aș fi sărutat mâna, dar nu știam dacă asta e potrivit s-o fac în acele clipe. Până acasă distanța este destul de mare, am fost cuprins de un mutism blagian. „Viața e fără sens, dar noi trebuie să-i dăm sens”. Îmi sună și acum în urechi spusele maicii Benedicta de la Văratic (doamna academician prof. dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga), parafrazându-l pe Blaga: „Viața n-are sens…” Mă întorc la măicuța Filofteia, … da, e adevărat, e foarte adevărat – un copil dă sens vieții. Acum o înțeleg pe maica Benedicta și mesajul divin transmis prin măicuța Filofteia. Sărut mâna măicuță! MIHAI NICHITA