Ce-am făcut și ce-am pierdut…

Un preot, în prima zi a Anului Nou, totuna-totunul cu cea a Sf. Vasile (eruditul faimos, mort la 49 de ani), a rostit către enoriașii săi, printre altele: Care dintre voi îmi poate spune, sigur, că nu va muri în cursul acestui an?! Hîm, cam aspră maniera retorică, da’, mă rog, la urma-urmei, asta-i the question și ea poate provoca o adâncire spirituală în propria ființă. Stalin îi spuse odată lui De Gaulle (și lui Malraux) următorul sinistru enunț: La urmă, moartea e cea care câștigă. Și le-a râs frumușel în nas. Acu’, noi, ăști amărășteni, ce să mai credem?! E doar început de an, când fiștecare, ca și țara, are nevoie de îmbărbătare, de curagiu la pornire, de speranță, de îndrăzneală bună. De faptă și lucrare bucuroasă.

 

Sigur, zice și la V. Testament (Iov 8,9) căci noi suntem de ieri și nu știm nimic, zilele noastre pe pământ nu sunt decât o umbră… Și totuși… Văzurăți ce mișto a mai nins, mai ieri, pe-afară? S-a făcut parcă niscai limpezime în pâclă. Acum, când – vorba lui Hamlet – planeta și-a ieșit bine din țâțâni?! Ca și omul, bietul om, vaai, sub vremi. D’acord! Numa’ că și eu – în nota bunului simț țărănesc de pe la noi – simț că, în a-ceastă clipă mor și tot în această clipă trăiesc! Sunt nimic, sunt tot, sunt absolutul, sunt nimic, vorba cinicului. S-a deschis / s-a dat verde la an nou – Bună dimineața, dragă planetă! Om fi noi țărână, da‘ barem țărână îndrăgostită. Și știu c-o bună purtare a omului e cea care să ajute la înălțarea la cer a lumii ășteia (încă nevolnică) spre luminile ce vin din înaltele adâncimi ale cerului. Să facem, așadar, mai abitir limpezime în pâclă. Până la vorba cea nătângă a lu’ Iosif Visarionovici…