Tradiție și magie a nopților de Anul Nou

Obiceiul căiuților există în Moldova din vremuri imemoriale. În comuna Zvoriștea, nu e suflet de om care să nu-l cinstească și să-l perpetueze așa cum l-a prins din moși – strămoși. Un obicei profan, care, prin acceptare colectivă milenară, atinge aura sacrului. Nu e băiat (căci obiceiul este perpetuat exclusiv prin băieți) în Zvoriștea să nu-și dorească să facă parte, de la 7,8, 9 sau 10 ani și până la vârsta armatei și după, dintr-o formație de căiuți, apogeu cultural folcloric al formării sale ca individ respectat de comunitate. Noaptea magică a Anului Nou, căci numai atunci se merge cu căiuții pe la casele gospodarilor (trebuie spus că noaptea dintre ani prevalează aici serii Crăciunului), rămâne întipărită pentru totdeauna în sufletul puiului de om, an de an tradiția urmându-și maiestuos și nestingherită, din generație în generație, cursul. „O casă de gospodar unde în seara de Anul Nou nu poposesc căiuții e ceva nemaivăzut. E ceva ce ține de domeniul suspectului, acel gospodar înseamnă că e marginalizat, că nu-i va merge bine anul viitor. E, dacă vreți, această vizită a căiuților un fel de binecuvântare din partea comunității”, ne-a explicat învățătorul Radu Melintei, ani la rândul împătimit de „mărirea” acestui obicei.

 

Îndrăgostit de tradiție, pentru care are mai mult decât un cult, domnia sa e unul dintre acele personaje locale grație cărora datina căiuților s-a păstrat în forma sa autentică, în ciuda unor mici modificări impuse de regimul comunist. „Obiceiul păstrat și în zilele noastre spune că membrii formației poartă tunici roșii, ca pe vremea austriecilor. Ei, bine, cadrele de partid vedeau ca pe ceva rău tunica roșie. Se păstrau numai bundița și costumația specifică Văii Sire-tului”, spune învățătorul. Radu Melintei preia din anul 1982 formația de căiuți a școlii, condusă până atunci de regretatul Mihai Ungureanu și care făcuse vâlvă pe la mai toate festivalurile de gen. Tot de atunci titulatura oficială a formației devine „Ansamblul de datini și obiceiuri de iarnă”, care cunoaște succesul deplin grație autenticității și frumuseții nealterate moștenite și muncii colosale depuse, la rându-i, de învățătorul Melintei, dedicat trup și suflet celor peste 70 de copii ai formației. „În 89 trebuia să participăm la Plugușorul oficial, la Ceaușescu. Aveam în ansamblu aproape 80 de copii și tineri, pe generații. Fusesem chemați până atunci în fiecare an și toți erau încântați de frumusețea datinilor din Nordul Moldovei”, își amintește învățătorul. Semnificând bunăstarea, realizările de peste an, venirea primăverii, înfrățirea omului cu animalul alături de care peste an a asigurat stabilitatea economică a familiei sale ori toate acesta la un loc, jocul că-iuților este continuat astăzi în Zvoriștea, la scară așa zis oficială, de profesorul Didi Dascălu (fost în copilărie căiuț în ansamblul școlii), al cărui ansamblu numără 20 de membri. Cel mai important, însă, este faptul că obiceiul este perpetuat în fiecare an spontan, în comună existând familii care din generație în generație organizează în preajma Anului Nou o formație de că-iuți. În Zvoriștea există și obiceiul ursului, al caprei, dar de bază și cel mai important în axiologia populară locală este jocul căiuților. „Fără căiuți parcă nu e Zvoriștea. Există un lider, un conducător de formație care pune la cale totul. O formație are la bază cel mai adesea relații de prietenie, de rudenie, dar condiția esențială este simțul muzicii, o ureche muzicală excepțională și mai ales dragostea de tradiție. Ca titlu informativ, sunt familii unde tunica roșie se predă din generație în generație și este păstrată la loc de cinste în casă”, spune învățătorul. O formație de căiuți, formată din aproximativ 30 de membri, conține cel puțin doi căiuți, restul fiind comiși, mascați și inevitabil o mireasă (un tânăr deghizat în costumația miresei). Mascații, înarmați cu ciomege și încărcați cu tălăngi, au rolul unor veritabili bodyguarzi moderni. „În copilărie, își amintește învățătorul, eram fascinat de costumația mascaților. Era o fascinație amestecată cu frică, pentru că acel costum, în întregul lui, purtat de flăcăii cu constituție din cea mai robustă, în paranteză fie spus, cu tot ce presupunea el, cântărea foarte mult, inspira teamă. Era un fel de magie. Îmi doream mult să intru într-o formație de căiuți, îmi făcuse tata din veșca unei site pe care a întins o piele de vițel, o dobiță, dar îmi era frică de mascați”. În afară de comiși, căiuți și mascați, obiceiul presupune automat un toboșar și neapărat un fluieraș. De remarcat faptul că peste tot căiuții sunt însoțiți de fanfară, însă numai la Zvoriștea exclusiv de fluieraș. Pe melodiile populare executate de acesta căiuții joacă, în timp ce comișii spun strigături care au menirea de a amplifica sau tempera jocul („Foaie verde și-un harbuz/Tot mai sus, mai sus, mai sus!” „Frunză verde și-un hemei/Hai la joc căiuții mei!”). Căiuții propriu ziși sunt făcuți manual de meșteri dintr-o singură bucată de lemn de fag sau carpen. Aceștia se împodobesc în fiecare an cu renumita „chișcă cu zurgălăi”, cât mai mulți cu putință. Un căiuț care se respectă e acela care va avea atașate cele mai multe asemenea accesorii. „Un obicei pierdut, de care nu-și amintesc decât bătrânii, este „coarda”. Să zicem că se întâlneau două formații de căiuți în drum, cu flăcăi de același leat. Era un joc, se încingea un soi de concurs între purtătorii de căiuți, înconjurați de comiși, de toată suflarea. Din mișcări, din lovituri inerente, până la urmă un căluț, care e o bucată de lemn cambrată, rămânea fără cap. Ei bine, în momentul acela, formația pierzătoare trebuia să predea celeilalte caseta cu bani. Tinerii își luau rămas bun, dându-și întâlnire la balul de Bobotează”, își amintește Radu Melintei. Un om simplu, dintr-o bucată, pentru care tradiția are o însemnătate aparte. „Când nu vor mai fi colindători, căiuți, obiceiuri, nu vom mai fi nici noi”. Un adevăr la fel de simplu și dintr-o bucată, dar primordial.