Două jalbe

> Asară, după ora 18, la Observatorul astronomic – Grigore Leșe, cel mai genuin rapsod la români (dublat, susținut și de ticerul ce este la Academia de Muzică București). Și, dacă l-ai văzut pe meseriașul de geniu tocând la toacă (în spaniolă, tocar egal cu a cânta la un instrument), apoi, fârtate, să știi că instrumentul acela a fost făcut de amicul Ignătescu Toader (care Toader tocmai și-a luat definitivatul, la mai mare!), profesorul de tumbe de la Ipotești, marele meșter cioplitor în lemn și cu casă (da’ ce casă!) la Păltinoasa.

 

> Iar Di Bi își dă cu părerea că dacă nemțișorii au tot avutără ei pururea un cancelar, apoi Angelika Merkel ar putea, de ce nu?, fi apelată (dând cesarinei ce-i al caesarului), cu apelativul Dna Cancelarie! Danke! > Ieri am auzit din gura unui uncheș beteag ce-și aștepta rândul pe la Policlinică vorbulițele de mai la vale: Dacă după patruzeci de ani te trezești dimineața și nu te doare nimic, înseamnă că ai murit. Hmm, mișto trebușoară! Mm, tu câți anișori ai, iubite cetitoriu?! Că noi, vorba cântecului: În gară la Merișani, / cad castane din castani / și am patruzeci de ani… > Un f.b. amic de-al meu (și cu competențe în materie) mi-a povestit că siste-mul de canalizare cel mai fain din tot județul este prin underground-ul Siretelui. Cum de ce?! Parscî e leit dupe cel al Parisului, făcut, ca și acolo, de niscai austrieci. Asta lipsește românilor: niște nemți, vorba lui Arghezi, cu nevastă de-a două din Bunești. > Și când veni vorba de orășelul ăsta frumușel gospodărit de îndelungă-faină vreme de dl ing. Vasile Tablan, îmi vin în minte vorbele de feciorie spuse la pahar de vulcanicul George Muntean, francmasonul bilcan, regretatul: Un’te duci tu, măi băiete, / Să duc lemne la Sirete, / Du-te, du-te, măi băiete, / C-ai să fii mai drag la fete. > Da’, ca s-ajungi până acolo, daa, ar trebui întâi-și-ntâi, să stăpânești arta râsului. Că așa se și spune: vrei să… răstorni o fumeie, fă-o să râză, ăăă! Ce spune Cărtărescu despre râs (Jurnal, II, Humanitas, 2005, pag. 148), două-trei punctee: Ce mai rămâne, în încâlceala asta anatomică și fiziologică din bucurie? Din aerul auriu și din sentimentul de zbor ca-re e, de fapt, esența râsului fericit? Ascultă râsul oame-nilor: e de cele mai multe ori bestial, încărcat de spută și damf ca sforăitul, horcăitul agoniei, grohăitul orgasmu-lui. Poate că a fi spirit (orice ar însemna asta), a fi liber complet de sacul de mațe și sânge, asta înseamnă: să râzi ca un copil, să-ți râdă ochii, să ți se bucure inima… > Așa mai da. Iar ieu, Di Bi din Dră-goiești, țiu să te vestesc, și pe această cale, iubite al meu cetitoriu, că deja am formulat respectuos două jalbe către Oficiul Național al Protecției Consumatorilor (de canale, bine găsit cuvântul, de televiziuni), prin care am pârât (și sugerat) onor instituțiunii pomenite ca… kelioșii, al naibii de mintoși, Pruteanu Georgică și Tudorel Popescu Cristian să nu mai aibă drept a se izmeni pe sticluțele televizoarelor până nu vor învăța să (și) râdă. Eu nu-i văzui niciodată, tu-i văzuși?! Atuuunci, înseamnă că îs nocivi, iii.